Măi băiete, apartamentul ăsta nu e al tău

Și atunci a început totul.

În seara aceea, Gheorghe n-a spus nimic. A stat mult timp pe scaun, cu mâinile pe genunchi, privind în gol. Eu îl știu de o viață — când tace așa, înseamnă că înăuntru fierbe.

A doua zi dimineață, s-a trezit devreme, și-a băut cafeaua în liniște și a zis doar atât:
— Ioano, mergem.

N-am întrebat unde. Am știut.

Când am ajuns la Ana acasă, Andrei era întins pe canapea, cu telefonul în mână. Nici nu s-a ridicat când ne-a văzut.

— A, ați venit… — a zis fără chef.

Gheorghe nu s-a descălțat. A intrat direct în baie, a privit plăcile căzute, a pus mâna pe ele, apoi a ieșit.

— Bun, — a spus calm. — Hai să vorbim.

Andrei s-a ridicat încet, vizibil deranjat.

— Nu avem ce să vorbim, dacă nu vreți să mă treceți în acte.

— Ba avem, — a spus Gheorghe, tot calm. — Foarte multe.

Eu stăteam lângă Ana, care tremura.

— Tu vrei drepturi, Andrei? — a continuat Gheorghe. — Corect. Orice bărbat vrea siguranță.

— Exact, — a zis el, ridicând bărbia.

— Dar drepturile vin la pachet cu responsabilități. În zece ani, tu ce ai făcut pentru casa asta?

Andrei a tăcut.

— Ai schimbat o priză? Ai dat o gaură pentru un tablou? Ai lipit o plăcuță?

— Nu e casa mea! — a izbucnit el.

— Dar e familia ta! — a ridicat Gheorghe vocea pentru prima dată.

S-a făcut liniște.

Copiii se uitau din pragul camerei.

— Bărbatul nu se vede pe hârtie, Andrei. Se vede în ce face. În cum își ține casa, în cum își protejează familia.

Andrei a strâns din dinți.

— Deci nu mă treceți în acte.

Gheorghe s-a apropiat de el.

— Ba da. Te trec.

Eu am rămas fără aer. Ana a ridicat capul brusc.

— Dar nu azi, — a continuat el. — Și nu așa.

A scos din buzunar o foaie împăturită.

— Am vorbit cu un notar. Îți facem contract. Te trecem în acte în momentul în care demonstrezi că ești stăpân în casa asta, nu doar musafir.

Andrei a râs ironic.

— Și cum adică să demonstrez?

— Simplu. În trei luni. Repari tot ce e de reparat. Fără ajutor. Fără scandal. Fără „nu e treaba mea”. Și ai grijă de familia ta.

A tăcut o clipă, apoi a adăugat:

— Dacă nu… atunci înseamnă că nu ai nevoie de drepturi aici.

Ana plângea în liniște.

Andrei a rămas nemișcat.

Pentru prima dată, nu mai părea sigur pe el.

— Trei luni, — a spus Gheorghe. — Atât.

Ne-am întors acasă fără să mai spunem nimic.

Au fost cele mai lungi trei luni din viața mea.

La început, Andrei n-a făcut nimic. Două săptămâni — nimic. Ana venea la noi și plângea.

Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva.

Cel mic a alunecat în baie.

N-a pățit nimic grav, dar s-a speriat.

Și atunci… ceva s-a rupt în Andrei.

În aceeași seară, a cumpărat adeziv.

A doua zi — unelte.

Într-o săptămână — plăcile erau puse.

În două — tapetul schimbat.

Într-o lună — casa arăta mai bine decât înainte.

Și, încet-încet, s-a schimbat și el.

Nu mai vorbea de acte. Nu mai vorbea de „drepturi”.

Într-o seară, Ana ne-a sunat:

— Mamă… a stat cu copiii și a făcut teme cu ei. Și a zis că vrea să schimbe și mobila din sufragerie… pe banii lui.

Când au trecut cele trei luni, Gheorghe l-a chemat.

Andrei a venit alt om. Nu mai avea lanțul la gât.

— Gata, — a spus Gheorghe. — Ai demonstrat.

Andrei a dat din cap.

— Nu mai vreau, — a zis încet.

— Cum adică?

— Nu mai vreau să fiu trecut în acte… nu pentru asta am stat.

S-a uitat la Ana.

— Am înțeles… că o casă nu e a celui din acte. E a celui care o ține.

Gheorghe a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Și atunci am știut.

În sfârșit, fata noastră avea lângă ea un bărbat.