Telefonul a sunat la 3:47 dimineața. Uliana nici nu s-a mișcat

Mâna ei a rămas câteva clipe pe încheietura mea. Caldă. Familiară. De parcă nu se întâmplase nimic.

Am dat-o ușor la o parte.

— Au însemnat, am spus încet. Tocmai de-aia plec.

Nu a mai zis nimic. Doar s-a sprijinit de perete, ca și cum o lăsaseră picioarele. Pentru prima dată, părea mică. Nu femeia sigură pe ea pe care o știam, ci cineva pierdut.

Am luat geamantanul din hol. Maxim a apărut în ușă.

— Tati… vii înapoi, nu?

Întrebarea lui m-a lovit mai tare decât orice.

M-am aplecat la nivelul lui.

— Vin, mă. Doar că… mai stau puțin plecat.

— Te superi pe mami?

Am înghițit în sec.

— Nu-i vorba de supărare. Uneori oamenii… trebuie să stea un pic separați.

Nu cred că a înțeles. Dar a dat din cap, serios, de parcă ar fi fost adult.

Uliana nu a venit după mine. Nici măcar până la ușă.

Asta m-a durut cel mai tare.

Drumul până la Craiova mi s-a părut nesfârșit. Gândurile îmi mergeau în cerc. Mesajul, vocea lui, liniștea ei.

Unchiul Vasile m-a primit fără întrebări.

— Hai, intră. Te văd după față că nu e de bine.

Mi-a pus o ciorbă fierbinte în față și a tăcut. Uneori, oamenii de la țară știu mai bine decât oricine când să nu întrebe nimic.

În seara aia n-am dormit.

A doua zi, telefonul a vibrat.

Uliana.

Nu am răspuns.

A mai sunat o dată. Și încă o dată.

Apoi mesaj:

„Te rog, lasă-mă să-ți explic. Nu e ce crezi. Nu s-a întâmplat nimic.”

Am stat cu telefonul în mână mult timp.

Apoi am scris:

„Am citit mesajul. Ajunge.”

După câteva minute:

„Vino acasă. Pentru Maxim.”

Aici m-a prins.

Pentru copil.

Două zile mai târziu, m-am întors.

Casa era aceeași. Dar parcă nu mai era a mea.

Maxim a fugit la mine și m-a îmbrățișat.

— Știam că vii!

Uliana stătea în spate. Nu s-a apropiat.

Seara, după ce l-am culcat pe băiat, ne-am așezat la masă.

— Spune, am zis.

A tras aer în piept.

— Nu m-am întâlnit cu el. Niciodată.

Am ridicat o sprânceană.

— Dar voiai.

A tăcut.

— Da.

Cuvântul ăla a căzut greu.

— De ce?

A oftat.

— Pentru că… nu mai vorbeam. Pentru că totul devenise rutină. Pentru că mă simțeam… invizibilă.

Am simțit un nod în gât.

— Și soluția era alt bărbat?

— Nu. Soluția era să mă trezesc. Și m-am trezit prea târziu.

Am stat în tăcere.

Apoi am spus:

— Eu nu pot să trăiesc așa. Să mă întreb mereu dacă…

— Nu s-a întâmplat nimic, Andrei!

— Dar s-ar fi întâmplat.

A început să plângă. Încet, fără zgomot.

Nu era prima dată când o vedeam plângând. Dar era prima dată când nu simțeam nevoia să o iau în brațe.

A doua zi am început să caut chirie.

Nu a fost scandal. Nu au fost țipete.

Doar o liniște apăsătoare.

Maxim a înțeles, în felul lui.

— O să stau și la tine, și la mami, da?

— Da, mă. O să fie bine.

Nu știam dacă va fi. Dar trebuia să cred asta.

După o lună, eram deja mutat.

Viața nu s-a terminat.

Diminețile erau mai liniștite. Serile mai goale.

Dar, încet-încet, am început să respir din nou.

Într-o duminică, Maxim m-a întrebat:

— Tati, ești mai fericit acum?

M-am gândit puțin.

— Sunt… mai liniștit.

A zâmbit.

Și atunci am știut că, uneori, nu alegi între bine și rău.

Alegi între minciună și adevăr.

Iar adevărul, oricât ar durea, te lasă în picioare.