Cătălina, – a împins Radu farfuria goală mai încolo

După ce a închis telefonul, mâna îi tremura ușor. A rămas câteva secunde nemișcată, cu privirea în gol, ascultând liniștea din garsonieră. Apoi Mihăiță a venit lângă ea, cu iepurașul în brațe.

– Mami, de ce plângi?

Cătălina l-a strâns la piept și i-a sărutat creștetul.

– Nu plâng, puiule… doar mă odihnesc puțin.

Dar știa că nu era doar oboseală. Era începutul unei alte vieți.

Primele zile au fost grele. Foarte grele.

Dimineața se trezea înaintea lui Mihăiță, își făcea cafeaua la ibric și stătea câteva minute pe marginea patului, privind pereții goi. Fără mobilă, fără perdele, fără „acasă” în sensul în care fusese înainte.

Dar era liniște.

Și liniștea aceea, deși apăsătoare la început, nu mai avea reproșuri în ea.

Nu mai avea calcule.

Nu mai avea datorii inventate.

La serviciu, colegii au observat schimbarea. Era mai tăcută, dar și mai hotărâtă. Nu mai accepta orice, nu mai tăcea din reflex.

După o săptămână, a primit mesaj de la Radu:

„Te dau în judecată. Să nu zici că nu ți-am spus.”

Cătălina a citit mesajul de două ori. Apoi a pus telefonul jos.

Nu i-a mai fost frică.

În ziua procesului, a îmbrăcat o rochie simplă, bleumarin, și și-a prins părul într-un coc. Nu voia să impresioneze pe nimeni. Voia doar să fie dreaptă.

Radu a venit în costum, sigur pe el, cu dosarul în mână. O privire rapidă i-a aruncat – rece, calculată.

În sala de judecată, totul părea mic și rece.

Judecătorul a ascultat întâi cererea lui Radu. Tabelul, sumele, „investiția” în familie.

Apoi a venit rândul Cătălinei.

Vocea i-a tremurat la început, dar doar o clipă.

– Eu nu am luat bani cu împrumut, – a spus ea. – Eu am fost mamă. Am crescut copilul nostru. Am stat nopți nedormite, am fost la doctor, am avut grijă de casă. Asta nu e datorie. Asta e familie.

În sală s-a făcut liniște.

Judecătorul a pus câteva întrebări, apoi a închis dosarul.

Decizia a venit după câteva zile.

Cererea lui Radu a fost respinsă.

În schimb, el a fost obligat să plătească pensie alimentară pentru Mihăiță.

Când a citit hârtia, Cătălina nu a zâmbit. Nu a sărit în sus de bucurie.

A simțit doar… liniște.

O liniște profundă, curată.

Seara, în garsonieră, Mihăiță desena la măsuța lui mică.

– Mami, uite! Noi doi!

Cătălina s-a apropiat și s-a aplecat lângă el.

Pe foaie erau două figurine ținându-se de mână. Un soare mare deasupra.

– E frumos, puiule.

– Suntem fericiți, nu?

A închis ochii pentru o clipă.

– Da. Suntem.

Și pentru prima dată după mult timp, chiar a simțit că e adevărat.