Chiar înainte de operație, soțul meu mi-a trimis un mesaj

M-am trezit cu greu.

Parcă ieșeam dintr-un vis greu, lipicios. Sunetele veneau de departe. Un țiuit constant, pași, voci înfundate.

Primul gând a fost simplu: trăiesc.

Al doilea… a venit ca un gol în stomac.

Edi.

Am întors capul încet. Salonul era altul. Mai luminos. Mai liniștit. Iar lângă patul meu… stătea Mihai.

Nu dormea. Nu butona telefonul. Stătea drept, cu coatele pe genunchi, și se uita la mine de parcă aștepta momentul ăsta de ore întregi.

Când a văzut că deschid ochii, s-a ridicat imediat.

— Ai revenit.

Vocea lui era calmă. Dar ochii… obosiți.

— Cât…? am încercat să spun.

— Opt ore. Operația a fost lungă.

Am înghițit greu.

— Și…?

A ezitat o fracțiune de secundă.

— Medicii spun că a ieșit bine.

Am închis ochii o clipă. Un val de ușurare m-a lovit atât de puternic încât aproape m-a durut.

— Ai stat… aici? am șoptit.

— Da.

Atât.

Fără explicații. Fără dramatism.

Și atunci am simțit ceva ciudat.

Siguranță.

Am întors capul spre el.

— Nu ai fost obligat.

A ridicat din umeri.

— Nici tu nu ai fost obligată să-mi faci propunerea aia.

Am zâmbit slab.

— Era o prostie.

— Nu pentru mine.

Am tăcut.

Apoi mi-am amintit.

— Asistenta… de ce a reacționat așa?

Pentru prima dată, Mihai a evitat privirea mea.

— Nu e important acum.

— Pentru mine e.

A oftat.

Și-a trecut mâna prin păr, apoi s-a așezat din nou.

— Pentru că… eu nu sunt chiar un om obișnuit.

Am simțit cum mă încordez.

— În ce sens?

— În sensul că… numele meu complet e Mihai Grancea.

Nu mi-a spus nimic.

— Și?

A zâmbit scurt, fără bucurie.

— Ai auzit de Grancea Construct?

Am clipit.

Firma aia uriașă. Clădiri, proiecte, bani mulți.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Tu…?

— Da.

Am rămas fără cuvinte.

— Dar… de ce erai în salon cu mine?

— Pentru că nu toate problemele se rezolvă cu bani, Ioana.

Am tăcut.

Totul devenea brusc mai complicat.

— Și propunerea mea?

— A fost singurul lucru sincer pe care l-am auzit de mult timp.

Ne-am privit în liniște.

— Și acum? am întrebat.

S-a apropiat puțin.

— Acum tu te faci bine. Fără grabă. Fără datorii. Fără oameni care te aruncă la primul greu.

A făcut o pauză.

— Iar dacă după asta o să vrei să pleci… pleci.

— Și dacă nu?

A zâmbit. Pentru prima dată… cald.

— Atunci nu mai e o glumă.

Am simțit cum mi se strânge inima.

Pentru că, pentru prima dată în viață…

nu mai simțeam frică.

Ci speranță.