După 40 de ani de căsnicie puternică, soțul a anunțat brusc că și-a găsit o nevastă tânără

Femeia a tăcut câteva clipe. Muzica din sală continua, iar ceilalți dansatori se roteau fără să bănuiască furtuna care se isca între ei. Apoi, cu o liniște care tăia mai adânc decât orice țipăt, ea a spus:

— Poate că ai dreptate, dragul meu. Poate că m-am schimbat. Poate că nu mai am talia de altădată și părul nu-mi mai strălucește la fel. Dar știi ce? Nici tu nu mai ești băiatul care mi-a promis cerul și pământul pe o bancă din parc.

El a rămas mut.

— Ți-ai dorit o viață bună și am muncit cot la cot să o avem. Ți-ai dorit copii, i-am crescut împreună. Ți-ai dorit un acoperiș, ți-am făcut casă din cărămizi, dar și din răbdare. Iar acum, când totul e gata, îți dorești altceva. Poate e rândul tău să te cauți.

Ea s-a întors, a mers calm spre masă și și-a luat poșeta. Toată lumea din jur a simțit tensiunea, dar femeia n-a plâns. N-a rostit niciun cuvânt în plus. Doar a adăugat, cu voce joasă, dar fermă:

— Dacă vrei libertate, o ai. Dar nu uita: o femeie care te-a ridicat din nimic poate trăi și fără tine.

A ieșit din sală, iar muzica s-a auzit din ce în ce mai departe.

În seara aceea, bărbatul s-a întors acasă singur. A deschis ușa și a simțit mirosul familiar de mâncare gătită, de lemn vechi, de viață împărțită în doi. Pe masa din bucătărie era o farfurie acoperită, cu un bilețel deasupra: „Să nu uiți să mănânci. Și să nu uiți cine te-a iubit cu adevărat.”

El s-a așezat, dar n-a putut atinge mâncarea. A privit fotografiile de pe perete — chipul tinerei care fusese odinioară soția lui, zâmbetul copiilor, casa ridicată din visuri și bătăi de inimă.

Tânăra femeie cu care voia să fugă îi părea brusc străină. Avea zâmbetul larg, dar gol. Nu știa cum miroase pâinea caldă dimineața, nu-i știa tăcerile, nici felul în care îi aranja cravata înainte de o întâlnire importantă.

În tăcerea casei, și-a dat seama cât de mult greșise. Bogăția, tinerețea, aventurile — toate păreau deodată fără gust. Tot ce avea cu adevărat valoare stătea în farfuria acoperită și în bilețelul scris cu o mână obosită, dar iubitoare.

A doua zi dimineață, a dus un buchet de flori la salonul unde știa că ea mergea la coafor. Femeia îl privi scurt, cu o privire calmă, dar rece.

— Ce vrei, Gheorghe? — întrebă ea simplu.

El a lăsat florile pe masă.
— Să-mi ceri iertare, cred. Și… să-ți spun că nu știam cât valorezi.

Ea a zâmbit. Nu din bucurie, ci din pace.
— Gheorghe, nu trebuie să-mi spui mie. Trebuie să-ți spui ție. Eu m-am iertat deja.

Apoi s-a ridicat și a plecat, lăsându-l cu florile și tăcerea grea din jur.

În zilele care au urmat, bărbatul a înțeles că iubirea adevărată nu se măsoară în riduri sau kilograme, ci în ani de răbdare și în momentele în care doi oameni aleg să rămână, chiar și atunci când e greu.

Iar femeia — femeia care fusese numită „bătrână și obosită” — a renăscut. Și-a vopsit părul, și-a cumpărat o rochie nouă și a mers singură la dans. Când muzica a început, a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, dansa doar pentru ea.

Și atunci a știut: iubirea adevărată nu se pierde niciodată, dar uneori trebuie să te pierzi pe tine ca să-ți amintești cât valorezi.