„Bunico, vreau să plec chiar acum.”

M-am ridicat atât de brusc încât scaunul a scârțâit pe podea și câteva capete s-au întors spre mine. Nu-mi păsa. Inima îmi bătea în urechi, iar în minte aveam doar imaginea nepotului meu întins pe jos, fără aer.

„Stați puțin!” am spus tare, fără să-mi dau seama că aproape strig.

Muzica s-a oprit încet. Taraful a lăsat instrumentele jos. Murmurul din sală s-a transformat într-o liniște apăsătoare.

Alexandru s-a întors spre mine, nedumerit. „Mamă? Ce s-a întâmplat?”

Am făcut câțiva pași în față, ținându-l pe Leo de mână. Se agăța de mine ca de ultima lui salvare.

„Nu se servește nimic până nu lămurim ceva,” am spus, cu vocea tremurândă dar hotărâtă.

Ana a făcut un pas înainte, încă zâmbind. „Doamnă, cred că e doar o neînțelegere…”

Am scos bilețelul din geantă și l-am ridicat în aer.

„Cine a scris asta?”

Chelnerii se uitau unii la alții. Nimeni nu spunea nimic.

„Cine a cerut să i se pună creveți în farfurie copilului de la masa opt?” am repetat, mai apăsat.

Unul dintre ospătari a înghițit în sec și a ridicat mâna timid. „Eu… dar mi s-a spus…”

„Cine ți-a spus?” am întrebat, apropiindu-mă.

Omul s-a uitat direct spre Ana.

În clipa aceea, sala a explodat în șoapte.

Alexandru a încremenit. „Ana…?”

Ea a râs ușor, forțat. „Nu știu despre ce vorbiți. Probabil e o greșeală—”

„Leo poate muri de la creveți!” am spus, cu o voce care a tăiat aerul. „Nu e o glumă, nu e o întâmplare!”

Toată lumea tăcea acum.

Lucia s-a apropiat de mine, cu ochii în lacrimi. „E adevărat… medicul a spus clar…”

Ana a făcut un pas înapoi. Pentru prima dată, zâmbetul ei s-a fisurat.

„Eu doar… am vrut să-l obișnuiesc,” a spus încet. „Să nu mai fie atât de sensibil.”

„Să-l obișnuiești?” am repetat, nevenindu-mi să cred. „Cu ce? Cu spitalul?”

Alexandru s-a apropiat de ea, alb la față. „Ai știut?”

Ana n-a mai răspuns.

Leo s-a strâns și mai tare de mine. „Ți-am spus, bunico… că nu e bună…”

Atunci ceva în mine s-a rupt complet.

„Gata,” am spus. „Copilul ăsta nu mai stă nicio clipă aici.”

Am luat geanta și am făcut semn Luciei. „Hai.”

Alexandru a rămas nemișcat câteva secunde, apoi s-a întors spre Ana. „Ai plecat. Acum.”

Ea a încercat să spună ceva, dar nimeni nu mai asculta.

Am ieșit din sală cu pași repezi. Aerul de afară m-a lovit ca o gură de apă rece.

Leo a început să plângă în hohote.

L-am luat în brațe și l-am strâns tare. „Gata, puiul bunicii… gata… ai fost curajos.”

Lucia a venit lângă noi și ne-a cuprins pe amândoi.

După câteva minute, ușa s-a deschis. Alexandru a ieșit, fără sacou, fără cravată, cu ochii roșii.

S-a oprit în fața noastră și s-a uitat la Leo.

„Iartă-mă,” a spus încet.

Leo l-a privit, apoi s-a aruncat în brațele lui.

În seara aceea, nunta s-a terminat înainte să înceapă cu adevărat.

Dar familia noastră… pentru prima dată după mult timp… a ales ce era corect.

Și asta a contat mai mult decât orice petrecere.