Fetița mea de cinci ani m-a întrebat de ce „domnul Toma” vine doar noaptea

Am deschis ușa fără să mai bat.

Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că se aude în toată casa.

Camera era în beznă, doar lumina slabă de la veioză desena umbre pe pereți. Eliza dormea liniștită, cu păturica trasă până la bărbie, exact cum o lăsasem.

Nu era nimeni.

Am rămas în prag câteva secunde, nemișcată. Încercam să-mi dau seama dacă văzusem bine.

Am scos telefonul cu mâinile tremurânde și am dat din nou play înregistrării.

Și atunci l-am văzut clar.

Ușa dulapului se deschidea încet. Fără zgomot. Dinăuntru ieșea un bărbat.

Slab. Aplecat. Cu haine murdare, ca și cum nu mai fuseseră spălate de luni întregi. Mergea încet, târșâindu-și picioarele, exact cum spusese Eliza.

S-a apropiat de pat.

S-a aplecat deasupra ei.

Și i-a mângâiat părul.

Am simțit cum mi se taie respirația.

Nu părea că vrea să-i facă rău. Din contră… era ceva ciudat de blând în felul în care se mișca.

Dar nu avea ce căuta acolo.

Am intrat complet în cameră, aprinzând lumina brusc.

„Cine ești?!”

Vocea mi-a ieșit mai tare decât credeam.

Eliza s-a trezit speriată.

„Mami…?”

Am fugit la ea și am strâns-o în brațe.

„Ești bine? Ți-a făcut ceva?”

Ea a dat din cap, somnoroasă.

„Nu… e domnul Toma…”

Am întors capul spre dulap.

Gol.

Ușa era întredeschisă.

Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

A doua zi am chemat un meșter. Am desfăcut dulapul complet.

În spatele lui… era o gaură în perete.

Un spațiu îngust, cât să se strecoare un om slab. Ducea direct spre apartamentul vecin.

Vecinul… un bătrân pe care abia îl vedeam. Tăcut. Mereu închis în casă.

Poliția a venit imediat.

L-au găsit acolo. În apartamentul lui. Mirosind exact cum spusese Eliza – a ulei, a praf, a garaj.

Avea fotografii.

Cu Eliza.

Făcute prin perete.

Zeci.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Dar partea care m-a zguduit cel mai tare a fost ce a spus el.

„Nu voiam să-i fac rău… doar… să nu fie singură… o auzeam plângând uneori…”

Am strâns-o pe Eliza în brațe când am auzit asta.

Da, plângea uneori.

Când eu ajungeam târziu de la muncă. Când adormea fără mine.

M-am simțit mică. Vinovată. Furioasă.

Toate în același timp.

Bărbatul a fost arestat.

Peretele a fost zidit complet.

Am schimbat yală, uși, tot.

Dar cel mai important… am schimbat ceva la mine.

Nu mai stau peste program.

Nu mai las oboseala să-mi fure timpul cu copilul meu.

În fiecare seară, stau lângă ea până adoarme.

Și înainte să închid lumina, o întreb:

„Ești bine, mami?”

Ea zâmbește și mă ia de mână.

„Da. Acum nu mai vine nimeni noaptea.”

Și pentru prima dată după mult timp… chiar o cred.