Fostul soț a luat-o peste picior pe Cătălina în aeroport, dar când după ea a venit un avion privat

Zâmbetul lui a durut mai tare decât orice insultă. Nu era batjocură în el, ci convingere. Convingerea că ea chiar nu merita mai mult.

Viorica nu i-a răspuns. A respirat adânc. Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea oboseală. Nici foame. Nici frică. Doar o liniște grea, clară.

În spatele lor, ușile glisante s-au deschis încet. Un bărbat în costum închis la culoare, cu o insignă discretă, s-a apropiat.

— Doamnă Popescu? — a spus calm.

Mihai s-a întors iritat.

— Da, ce este?

— Nu dumneavoastră. — bărbatul a zâmbit politicos. — Doamna Viorica Popescu.

În sală s-a făcut liniște. Fata de lângă Mihai a ridicat sprâncenele. Mihai a rămas cu gura întredeschisă.

— Avionul dumneavoastră este pregătit. Pilotul vă așteaptă. Dacă doriți, vă putem prelua bagajul.

Viorica s-a ridicat. Trenchul vechi îi atârna pe umeri, dar spatele i s-a îndreptat fără să-și dea seama. A pus geanta pe umăr.

— Mulțumesc — a spus simplu.

Mihai s-a ridicat brusc.

— Stai puțin… ce avion?

— Al meu — a răspuns ea, la fel de simplu.

A făcut un pas, apoi încă unul. Înainte să treacă pe lângă el, s-a oprit.

— Știi ce e cel mai greu, Mihai? — vocea ei nu tremura. — Nu anii în care am dormit pe un pat de fier. Nici mâncarea rece. Ci faptul că tu ai fost convins că nu valorez nimic… și eu te-am crezut.

Nu a așteptat răspuns. A trecut pe lângă el și ușile s-au închis încet în urma ei.

Pe pistă, avionul alb strălucea în lumina de după-amiază. Nu era mare, dar era al ei. Doi ani de muncă, de eșecuri, de formule reluate de zeci de ori. Un brevet românesc, refuzat de trei ori, apoi acceptat. O soluție simplă pentru curățarea solurilor contaminate. Nimic spectaculos la prima vedere. Dar suficient cât să schimbe vieți.

Ale altora. Și, în sfârșit, pe a ei.

Când avionul s-a desprins de la sol, Viorica a închis ochii. Pentru prima dată nu se gândea la ce pierde, ci la ce urmează.

În orașul de sub nori, Mihai stătea nemișcat. Fata de lângă el nu mai râdea. Telefonul îi alunecase din mână.

— Mihai… — a spus încet. — Cine era?

El nu a răspuns. Se uita spre cer, unde avionul devenea un punct.

În seara aceea, Viorica a ajuns la Cluj. A doua zi urma să semneze contractul cu o firmă românească. Bani suficienți cât să nu mai numere niciodată fiecare leu. Dar mai important decât banii era altceva.

Libertatea.

Câteva luni mai târziu, într-un sat din Apuseni, un teren considerat mort de ani de zile a fost curățat. Oamenii au putut din nou să planteze. Să trăiască. Să spere.

Viorica a venit acolo fără camere, fără discursuri. Doar cu bocanci plini de noroi și mâinile în buzunare. A privit pământul și a zâmbit.

Uneori, viața nu te răsplătește zgomotos. Nu cu aplauze. Ci cu liniștea aceea profundă în care știi cine ești.

Și că nimeni nu mai are dreptul să-ți spună unde îți este locul.