Un student sărac a acceptat un job de a face curățenie în casa unei bătrâne

— Andrei… Dumnezeu vede tot ce faci pentru mine.

Am zâmbit stânjenit.

— Lasă, doamnă Maria. Nu fac mare lucru.

Dar ea m-a strâns mai tare de mână.

— Ba faci. În zilele astea, oamenii trec pe lângă bătrâni ca pe lângă niște umbre.

Cuvintele ei au rămas cu mine mult timp.

În lunile care au urmat, am continuat să merg la ea aproape în fiecare săptămână. Uneori chiar și de două ori, dacă avea nevoie.

Îi cumpăram pâine caldă, lapte, fructe sau medicamente. Iarna îi tăiam lemnele pentru sobă și îi aduceam apă când instalația îngheța.

Și totuși, banii pe care mi-i promisese nu veneau niciodată.

De fiecare dată spunea același lucru:

— Săptămâna viitoare, mamă. Acum nu am de unde.

La început n-am zis nimic. Apoi situația mea a început să devină tot mai grea.

Aveam chirie de plătit. Taxe la facultate. Uneori abia îmi permiteam să mănânc.

Într-o seară, colegul meu de apartament s-a enervat:

— Ești nebun la cap? Te folosește gratis.

Poate că avea dreptate.

Dar de fiecare dată când voiam să renunț, mă gândeam la femeia aia singură, care mă aștepta privind pe geam.

Într-o zi de noiembrie, când am ajuns la ea, n-a răspuns nimeni la ușă.

Am simțit imediat că ceva nu e bine.

Vecina de peste drum m-a văzut și a venit încet spre mine.

— Mamă… azi-noapte a dus-o salvarea.

Am fugit direct la spital.

Am găsit-o într-un salon mic, foarte palidă, conectată la aparate.

Când m-a văzut, a încercat să zâmbească.

— Ai venit…

M-am apropiat și i-am luat mâna.

Era rece și slabă.

— O să fie bine, doamnă Maria.

Dar ea a clătinat ușor din cap.

— Cred că eu… mă duc.

Mi s-a pus un nod în gât.

Înainte să plec, mi-a spus ceva ce nu am înțeles atunci:

— În sertarul de lângă pat… e pentru tine.

A doua zi dimineață, spitalul m-a sunat.

Doamna Maria murise în somn.

Am rămas câteva minute cu telefonul în mână, fără să pot spune nimic.

La înmormântare au venit foarte puțini oameni. Doi vecini și un preot.

Copiii ei nu ajunseseră încă din străinătate.

După tot, m-am întors în casa ei goală ca să strâng câteva lucruri pentru rude.

Atunci mi-am amintit de sertar.

L-am deschis încet.

Înăuntru era un plic alb pe care scria tremurat:

„Pentru Andrei.”

L-am desfăcut cu mâinile tremurânde.

Înăuntru era o scrisoare.

„Dragul meu Andrei,

Știu că probabil ai crezut de multe ori că te-am mințit și că nu aveam de gând să-ți dau niciodată banii pe care ți i-am promis.

Dar adevărul este că eu voiam să văd dacă mai există oameni buni care ajută fără să aștepte imediat ceva în schimb.

Tu ai fost singurul.

Copiii mei au bani, dar nu au avut timp pentru mine. Tu nu aveai bani, dar mi-ai oferit timp, grijă și suflet.

De aceea, casa aceasta îți rămâne ție.”

Am simțit că mi se taie picioarele.

În plic mai era o cheie și un act notarial.

Casa fusese trecută pe numele meu cu câteva luni înainte.

Am izbucnit în plâns chiar acolo, singur, în camera aceea rece și tăcută.

Nu pentru casă.

Ci pentru că femeia aceea, pe care aproape toți o uitaseră, văzuse în mine ceva ce nici eu nu mai vedeam de mult:

că încă se poate trăi omenește.

Câteva săptămâni mai târziu, copiii doamnei Maria au venit din Italia.

Mă așteptam la scandal.

Dar când au citit scrisoarea mamei lor, au început și ei să plângă.

Fiica ei mi-a spus printre lacrimi:

— Noi am trimis bani… dar tu ai fost cel care a fost aici.

Astăzi încă locuiesc în casa aceea mică de pe uliță.

Am terminat facultatea. Lucrez ca profesor.

Iar în fiecare iarnă, când pornesc soba și aud lemnele trosnind, mă gândesc la doamna Maria.

Uneori oamenii cred că bogăția înseamnă bani.

Dar adevărul este că cea mai mare avere rămâne felul în care îi faci pe ceilalți să se simtă atunci când sunt singuri și neputincioși.