În fiecare zi, o pensionară de 70 de ani cumpăra 40 de kilograme de carne de la un măcelar

…zeci de câini. Mari, slabi, cu ochii galbeni și blana murdară, care s-au întors toți spre el în același timp. Măcelarul a făcut un pas înapoi, dar n-a apucat să plece, că bătrâna s-a întors și l-a văzut.

— Ce cauți aici? — i-a spus, cu o voce aspră, dar nu furioasă.

— Eu… voiam doar să înțeleg unde duceți toată carnea…

Femeia a oftat. În lumina slabă a unei lămpi, fața ei părea brăzdată de ani și griji.
— I-am găsit acum doi ani, flămânzi, bolnavi… Îi aduceau copiii să-i abandoneze aici. Dacă nu-i hrăneam eu, mureau. Așa că… vin zilnic.

Măcelarul a privit în jur. Unii câini aveau răni bandajate, alții dormeau liniștiți pe pături improvizate. Mirosul acela puternic venea dintr-un colț unde bătrâna fierbea o oală mare, ca o supă pentru animale.

— Dar de ce nu cereți ajutor? — a întrebat el, cu voce joasă.

— Am cerut… dar nimeni n-a vrut să audă. „Sunt doar niște câini”, mi-au spus. Pentru mine, nu sunt „doar” atât. Sunt tot ce am.

În tăcerea care a urmat, măcelarul a simțit cum i se strânge inima. O femeie bătrână, singură, își sacrifica pensia și puterile ca să hrănească niște suflete uitate.

A doua zi, când a venit la serviciu, a pus deoparte o parte din carnea rămasă și a umplut o cutie cu oase și resturi bune. Când femeia a venit, n-a spus nimic, doar i-a zâmbit și i-a dat cutia peste tejghea.

— Din partea casei, — a zis.

Ea l-a privit lung, surprinsă, apoi a încuviințat din cap, fără un cuvânt. În ziua aceea, pentru prima dată, i-a zâmbit și ea.

Cu timpul, și ceilalți comercianți din piață au aflat. Într-o sâmbătă, la poarta fabricii, au apărut mai mulți oameni cu pungi, saci și conserve. Nimeni nu mai râdea de bătrână. O ajutau.

Măcelarul a fost cel care a chemat apoi și presa locală. În câteva zile, povestea femeii s-a răspândit peste tot. Zeci de oameni au început să trimită bani, mâncare, chiar și voluntari.

Femeia, stânjenită de atâta atenție, a spus doar atât:
— Eu n-am vrut faimă. Doar să nu mai flămânzească.

Poliția, aceeași care fusese chemată de măcelar în ziua aceea, a venit și ea — dar nu ca s-o mustre. Ci ca s-o felicite. I-au adus un certificat de recunoștință pentru „bunătatea și devotamentul față de ființele fără apărare”.

Câinii au primit un adăpost adevărat, iar femeia — un ajutor lunar de la primărie.

Într-o dimineață, când a venit la măcelărie, băiatul a întrebat-o:
— Acum că nu mai trebuie să aduceți carne zilnic… o să vă odihniți, nu-i așa?

Ea a zâmbit, cu o sclipire blândă în ochi:
— Odihna e pentru cei care n-au pentru ce trăi. Eu mai am.

Și a ieșit, împingând același cărucior vechi, dar de data asta, nu mai era gol. Era plin cu dragoste, recunoștință și o poveste care avea să schimbe inimile multora.