Soțul țipă la soție pentru că a pregătit o cină romantică

— Îmi pare rău, domnule. Soția dumneavoastră a fost implicată într-un incident.

Eric a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. În tot acest timp fusese prea ocupat să se certe cu televizorul, să-și verse nervii și să-și justifice țipetele. Nu a sunat-o. Nici măcar nu s-a întrebat de ce nu se întoarce.

— Ce s-a întâmplat? E… e bine? a întrebat cu vocea tremurândă.

— A fost găsită stând pe o bancă, în fața farmaciei. Plângea și tremura. Nu avea portofelul la ea și părea complet epuizată. A spus că nu poate merge acasă… Că nu mai poate.

Polițistul i-a înmânat o pungă cu scutece și lapte praf.

— Astea sunt pentru copii. Le cumpărase din puținii bani pe care-i mai avea la ea. Nu a vrut ajutor, doar să i le dăm.

Eric a rămas în ușă, mut. Și-a privit casa: farfuriile reci pe masă, lumânările topite până la bază, cadoul neatins. Din camera copiilor se auzeau suspinele lor adormite, obosiți de plâns.

În acel moment, totul l-a lovit cu puterea unui tren. Nepăsarea lui, cuvintele grele, disprețul aruncat peste o inimă care doar voia să readucă puțină lumină în mijlocul haosului.

— Unde e acum? a întrebat în cele din urmă.

— La secție. Nu vrea să depună plângere. A spus doar că vrea să stea departe. Măcar o noapte.

Polițistul a făcut un pas înapoi.

— Dacă vrei să o recuperezi, domnule… începe prin a-ți cere iertare. Dar nu cu flori. Cu inimă. Cu schimbare.

Apoi a plecat.

Eric a închis ușa încet. Nu și-a putut lua ochii de la lumânările stinse. S-a așezat pe scaunul unde ar fi trebuit să fie ea. Și-a desfăcut cadoul.

Înăuntru, era o scrisoare.

„Dragul meu Eric,
Știu că viața ne-a copleșit. Știu că suntem obosiți, răniți, poate chiar pierduți. Dar încă te iubesc. Încă cred că merităm să fim fericiți. Că dragostea noastră poate supraviețui și după ce devenim părinți.
Această cină nu este despre mâncare, ci despre noi. Despre noi doi, cei care cândva râdeam până târziu și visam împreună.
Te iubesc.
Cora.”

Eric a izbucnit în plâns. Primul plâns sincer după multă vreme.

A doua zi dimineață, înainte să răsară soarele, era deja la secție. A așteptat în tăcere până a văzut-o. Palidă, cu cearcăne adânci, dar tot frumoasă în felul ei simplu, cald.

— Cora… îți cer iertare. Pentru tot. Nu cu vorbe, ci cu fapte. Lasă-mă să repar. Nu pentru copii, nu pentru imagine. Ci pentru tine. Pentru noi.

Ea l-a privit lung. Lacrimile i se prelingeau pe obraji, dar nu a fugit. A făcut un pas spre el.

— Atunci să începem. Dar pas cu pas.

Și au ieșit împreună. El ținând în mână geanta ei, ea cu speranța într-o viață nouă.
Nu perfectă. Dar reală. Românească. Cu greutăți, dar și cu iertare. Cu copii care plâng, dar și cu lumânări care se aprind din nou.