O fetiță fără adăpost îi spune lui El Chapo: „Pot să mănânc resturile dumneavoastră?”

Ion s-a ridicat încet de la masă. Lumea din jur a amuțit. Chelnerii au oprit mișcările, iar oamenii de la mesele vecine s-au prefăcut că nu văd nimic. El s-a apropiat de Sofia și i-a pus o mână pe umăr.

— Nu trebuie să mănânci resturi, micuțo. Hai, vino cu mine.

Fetița l-a privit neîncrezătoare, dar privirea lui caldă o făcea să se simtă în siguranță. Ion s-a întors spre chelner:

— Adu două porții ca pentru noi. Una pentru ea și mama ei. Și să fie cu tot ce avem mai bun.

Lucia s-a apropiat, tremurând. Nu știa dacă să fugă sau să rămână. Bărbatul i-a făcut semn să se așeze. I-au pus în față o masă plină: carne fragedă, legume, pâine caldă și un suc pentru Sofia.

— Mâncați liniștite, le-a spus el.

Femeia i-a mulțumit, dar nu îndrăznea să se atingă de mâncare. Sofia însă a început să mănânce încet, cu ochii umezi. Nici nu mai simțea gustul, ci doar căldura care-i cuprindea sufletul.

După câteva minute, Ion s-a așezat la masa lor.
— Știți, și eu am fost flămând odată. Am mâncat resturi din gunoi. Dar Dumnezeu nu uită de nimeni. Când ai ceva în plus, trebuie să dai mai departe.

Lucia l-a privit în ochi pentru prima oară.
— Mulțumim, domnule. N-o să uit niciodată.

El a scos din buzunar un teanc de bancnote. Le-a pus pe masă, fără ostentație.
— Nu-i pentru mine, a spus ea grăbit.
— Știu. E pentru voi. Luați un acoperiș deasupra capului. Și promite-mi ceva: că fetița asta va merge la școală.

Lucia a izbucnit în plâns.
— Vă jur, domnule. N-o să mai cerșim. O să fac tot ce pot pentru ea.

Sofia s-a ridicat și l-a îmbrățișat fără teamă.
— Mulțumesc, nenea Ion.

În jur, oamenii se uitau uluiți. Nimeni nu mai spunea nimic. În tăcerea aceea plină de emoție, un bărbat temut a devenit, pentru o clipă, doar un om care și-a amintit de propriile răni.

Când a plecat, a lăsat pe masă nu doar banii, ci și o lecție. Într-o lume plină de indiferență, bunătatea adevărată nu se strigă. Se face.

Lucia și Sofia și-au găsit în acea seară o cameră mică, într-un cartier modest. Au mâncat din resturile de la prânz și s-au culcat îmbrățișate. Pentru prima dată după mult timp, nu le mai era frig.

Ani mai târziu, Sofia a devenit profesoară. În fiecare an, la începutul școlii, aducea un coș cu mâncare pentru copiii care nu aveau nimic.

Când o întreba cineva de ce face asta, ea răspundea simplu:
— Pentru că, demult, cineva mi-a arătat că un gest mic poate schimba o viață întreagă.