S-a trezit din comă și și-a auzit fiul spunând:

În salon s-a făcut o liniște grea.

Veronica a fost prima care și-a revenit.

— Ce prostii sunt astea?

Femeia cu dosarul nu și-a luat privirea de la Radu.

— Mă numesc Ana Popescu. Sunt avocata Marianei.

Fața lui Radu s-a schimbat.

Pentru prima dată părea speriat.

— Nu aveți dreptul să intrați aici și să faceți acuzații.

— Ba am. Mai ales după ce expertiza tehnică a confirmat că sistemul de frânare a fost sabotat.

Matei s-a lipit de patul mamei sale.

Veronica a încercat să râdă.

— Vreți să spuneți că cineva a încercat să o omoare?

— Exact asta spun.

Radu a făcut un pas în spate.

Ana a deschis dosarul.

— Și mai spun că, în ultimele două săptămâni, cineva a încercat să transfere bunurile Marianei folosind documente incomplete și declarații false.

Veronica a devenit albă la față.

— Asta este absurd.

— Atunci poate explicați de ce ați programat întâlnirea cu notarul pentru această după-amiază.

Nimeni nu a răspuns.

Matei privea de la unul la altul.

— Eu am sunat-o pe doamna Ana.

Toți s-au întors spre el.

Băiatul și-a ridicat bărbia.

— Mama mi-a spus acum un an că dacă i se întâmplă ceva și oamenii încep să se comporte ciudat, să o caut pe doamna Ana.

Mariana a simțit lacrimile adunându-se sub pleoape.

Își amintea.

Fusese o conversație întâmplătoare.

Niciodată nu crezuse că va fi necesară.

Dar fiul ei își amintise.

Ana a continuat:

— Matei mi-a trimis fotografii cu documentele pe care încercați să le semnați. Și înregistrări.

Radu a încremenit.

— Înregistrări?

Matei a scos un telefon mic din buzunar.

— Bunica mi l-a dat de ziua mea.

— Tu ne-ai înregistrat? a șoptit Veronica.

— Da.

În acel moment, doi polițiști au apărut la ușă.

Ana îi chemase înainte să vină.

Radu a încercat să protesteze.

Să explice.

Să inventeze.

Dar era prea târziu.

Înregistrările existau.

Documentele existau.

Expertiza exista.

În următoarele zile, ancheta a scos la iveală lucruri și mai grave.

Veronica participase la falsificarea unor acte.

Radu încercase să obțină controlul complet asupra bunurilor Marianei.

Iar sabotarea frânelor devenise principalul subiect al investigației.

Trei zile mai târziu, Mariana a deschis ochii.

De data aceasta cu adevărat.

Prima persoană pe care a văzut-o a fost Matei.

Băiatul dormea pe un scaun lângă pat.

Cu capul rezemat de marginea saltelei.

Mariana i-a atins ușor părul.

Matei s-a trezit imediat.

A clipit.

A privit-o.

Și a izbucnit în lacrimi.

— Mamă…

Ea nu avea încă putere să vorbească.

Dar a zâmbit.

Și asta a fost suficient.

Câteva luni mai târziu, procesul era în desfășurare.

Radu și Veronica nu mai făceau parte din viața lor.

Recuperarea Marianei a fost lungă.

Dureroasă.

Dar nu a fost singură.

În fiecare zi, Matei venea după școală și îi citea câte ceva.

Într-o după-amiază, când stăteau împreună pe banca din curtea centrului de recuperare, Mariana l-a întrebat:

— De ce mi-ai spus să nu deschid ochii?

Matei a zâmbit timid.

— Pentru că voiam să afli adevărul înainte ca ei să știe că te-ai trezit.

Mariana a râs printre lacrimi.

— Ești mai deștept decât toți adulții pe care îi cunosc.

Băiatul s-a apropiat și a îmbrățișat-o.

Iar pentru prima dată după mult timp, Mariana a simțit că viitorul nu mai aparținea celor care încercaseră să-i fure viața.

Aparținea copilului care avusese curajul să o salveze.