Cântă asta în fața întregii școli și mă căsătoresc cu tine.

Domnul Efraim Cernescu, un vechi profesor de canto, venise devreme să verifice niște dosare. Când a auzit acea voce, a rămas nemișcat. La început s-a încruntat. Apoi a deschis larg ochii. Iar când Camelia a terminat, el nu a aplaudat. A ieșit în liniște, ca și cum tocmai descoperise un secret periculos.

În aceeași zi, Camelia a văzut un afiș pe coridorul principal: Marea Gală Aniversară. Premiu: bursă completă pentru patru ani la Conservatorul Național și sprijin financiar pentru cheltuielile familiei.

I s-a strâns gâtul.

Nu era doar muzică.

Era tratamentul mamei ei.

Era chiria plătită.

Era mâncare.

Era viitorul.

Jos, cu litere mici, scria: Este necesară semnătura de susținere a unui profesor.

Camelia a știut că Tereza Ardelean nu avea să semneze niciodată.

Așa că, după cursuri, a coborât la subsol, în biroul plin de partituri vechi al domnului Efraim.

— Am nevoie de semnătura dumneavoastră ca să particip, a spus ea.

El a privit-o îndelung.

— Tu ești fata din pariul lui Sebastian Ionescu.

Camelia a înghițit în sec.

— Nu este pentru el. Este pentru mama mea.

Domnul Efraim s-a ridicat, s-a dus la pian și a cântat o gamă.

— Cântă.

Camelia a cântat.

Când a terminat, bătrânul profesor avea mâinile nemișcate deasupra clapelor.

— Dumnezeule… a șoptit el.

A semnat formularul și i l-a întins.

— Ești înscrisă. Dar ascultă-mă bine, fată: talentul nu este suficient. Dacă intri în gala aceea, intri într-un război.

Camelia a strâns foaia la piept.

— Atunci o să lupt.

În zilele care au urmat, Camelia aproape că nu a mai dormit.

Mergea la cursuri, făcea curățenie prin clădire, își vizita mama la spital și apoi se întorcea în auditoriumul gol pentru a exersa. „Lamentul unei stele stinse” era mai dificil decât își imaginase. Unele note îi forțau vocea până la limită. Alte pasaje cereau o sensibilitate pe care nu o puteai învăța din tehnică.

Într-o seară, după o repetiție epuizantă, și-a lăsat capul pe pian.

— Nu reușesc, a murmurat.

Domnul Efraim a închis încet partitura.

— Greșești.

— Cum?

— Încerci să cânți notele. Piesa nu vorbește despre note. Vorbește despre pierdere.

Camelia a rămas tăcută.

— Gândește-te la ceea ce ți-e teamă să pierzi.

Fata s-a gândit imediat la mama ei.

Începând din acea zi, interpretarea s-a schimbat.

Nu mai cânta ca să impresioneze.

Cânta ca să spună adevărul.

În seara galei, sala era plină. Părinți, sponsori, profesori și invitați importanți ocupau fiecare loc. Pe scenă străluceau reflectoarele.

Sebastian urma să cânte primul.

A urcat cu încrederea obișnuită și a interpretat impecabil o lucrare celebră. Publicul l-a aplaudat îndelung.

Când a coborât de pe scenă, a trecut pe lângă Camelia.

— Încă mai poți să renunți, i-a spus.

Ea nu i-a răspuns.

Câteva minute mai târziu, prezentatorul i-a rostit numele.

Pentru o clipă, picioarele i s-au înmuiat.

Apoi și-a amintit de mama ei.

De bunica Elena.

De diminețile petrecute singură în auditorium.

A pășit pe scenă.

În primele rânduri, a observat că mama ei reușise să vină. Era slabă, dar zâmbea.

Camelia și-a închis ochii.

Și a început să cânte.

Primele note au fost atât de delicate încât sala a amuțit.

Apoi muzica a crescut.

Durerea, furia și speranța ascunse în partitură au prins viață.

Notele imposibile pe care Sebastian le transformase într-o glumă au ieșit limpezi, puternice și pline de emoție.

Nimeni nu și-a mai verificat telefonul.

Nimeni nu a mai șoptit.

La finalul piesei, ultima notă a rămas suspendată în aer câteva secunde.

Liniște.

Apoi întreaga sală s-a ridicat în picioare.

Aplauzele au izbucnit ca o furtună.

Camelia a deschis ochii și a văzut oameni ștergându-și lacrimile.

Inclusiv profesori care nu o băgaseră niciodată în seamă.

Domnul Efraim plângea fără să ascundă asta.

Iar mama ei își ținea mâinile împreunate la piept.

Când au fost anunțate rezultatele, nimeni nu a fost surprins.

Locul întâi i-a revenit Cameliei Radu.

Bursa completă.

Sprijinul financiar.

Accesul la Conservatorul Național.

Tot ce visase.

În timp ce primea premiul, prezentatorul a glumit:

— Se pare că avem și o promisiune de căsătorie de rezolvat.

Sala a râs.

Sebastian s-a înroșit până la urechi.

Camelia a luat microfonul.

— Nu vreau ca nimeni să fie umilit în seara asta.

Liniștea a revenit.

— Dar vreau să spun ceva.

S-a uitat spre Sebastian.

— Uneori oamenii cred că valoarea unui om se vede în haine, bani sau nume de familie. Eu am învățat că adevărata valoare se vede în ceea ce faci atunci când nimeni nu te aplaudă.

Sala a izbucnit din nou în aplauze.

Sebastian și-a coborât privirea.

Pentru prima dată, nu avea nimic de spus.

După ceremonie, mama Cameliei a îmbrățișat-o strâns.

— Bunica ta a avut dreptate, a șoptit.

— Despre ce?

— Vocea ta chiar a deschis o ușă.

Camelia a privit sala, scena și oamenii care acum o felicitau.

Dar cel mai important lucru nu era premiul.

Nu era bursa.

Nu era recunoașterea.

Era faptul că, pentru prima dată după mult timp, viitorul nu mai părea un zid.

Părea un drum.

Iar ea era pregătită să meargă pe el.