Mă numesc Josefina Moraru, am 52 de ani și ascund un secret pe care nu-l știe nimeni

Când am primit viza, parcă mi se deschisese o ușă spre altă lume. Mi-era frică, dar mai mult mi-era teamă să rămân pe loc. Mama m-a privit cu ochii înlăcrimați și mi-a spus doar atât: „Du-te, fată, și fă-ți norocul cu mâna ta.”

Mi-am îmbrățișat copiii și le-am promis că mă voi întoarce cu bani ca să nu le mai lipsească nimic. Atunci n-am știut că promisiunea asta o să mă apese ani întregi pe suflet.

Drumul până în America a fost lung și plin de emoții. Când am coborât din avion, mi s-a părut că totul era prea mare, prea grăbit, prea străin. Mi-era dor de mirosul de pâine caldă din copilărie, de curtea mamei și de glasurile copiilor mei.

Femeia de care trebuia să am grijă se numea doamna Eleanor, o bătrână bogată și singuratică. Casa ei era imensă, dar plină de tăcere. Eu o spălam, o îmbrăcam, îi dădeam pastilele și o ascultam când povestea despre tinerețea ei. Uneori, când mă privea, simțeam că vede prin mine — poate recunoștea dorul din ochii mei.

Primele luni au fost grele. Plângeam în fiecare seară în camera mică din spatele casei. Îi sunam pe copii o dată pe săptămână, dar vocea lor prin telefon era o durere dulce: bucurie că îi aud, tristețe că nu pot să-i strâng în brațe.

Am început să trimit bani acasă. Puțin câte puțin, mama mi-a spus că a cumpărat uniforme noi pentru școală, apoi o mașină de spălat. Simțeam că, în sfârșit, munca mea contează.

După un an, doamna Eleanor a murit. M-a durut mai mult decât credeam. Mi-a lăsat o scrisoare în care spunea că am fost ca o fiică pentru ea și un plic cu 10.000 de dolari. M-am uitat la bani și am știut că acolo se ascunde o șansă nouă.

M-am mutat la o familie tânără, care m-a tratat bine. Munceam de dimineață până seara, dar nu mă mai plângeam. Într-o zi, unul dintre vecinii lor, un român pe nume Petru, m-a întrebat de ce nu încerc să învăț engleză. M-a ajutat să mă înscriu la un curs gratuit seara. La început îmi era rușine să vorbesc, dar el mă încuraja mereu.

Anii au trecut. Copiii mei au crescut, Lucian a terminat liceul, iar Carmen a intrat la facultate. Tot ce-mi doream era să fiu acolo să-i văd.

Am decis să mă întorc acasă după aproape 12 ani. Când am coborât din autocar în gară, Carmen m-a recunoscut prima. A alergat spre mine și m-a îmbrățișat atât de tare că am simțit cum toți anii de dor s-au topit într-o clipă.

Casa era modestă, dar plină de viață. Lucian își făcuse un mic atelier de tâmplărie, iar mama, deși îmbătrânită, încă zâmbea ca altădată.

Seara, când am rămas singură în curte, m-am uitat spre cer și am simțit o liniște pe care n-o mai avusesem de ani întregi.

Atunci am înțeles secretul pe care îl ascunsesem atâta timp: că nu m-am dus în America doar pentru bani. M-am dus ca să mă regăsesc.

Ca să aflu că, de fapt, nu eram o femeie slabă, ci una care a avut curajul să o ia de la capăt.

Și acum, când îmi privesc copiii zâmbind, știu că toată lupta, toate lacrimile, toate nopțile de dor au meritat fiecare clipă.