Îmi apăsam cu putere rana de la cezariană

Claudia și-a retras mâna din părul meu și a făcut un pas înapoi.

În jurul nostru, invitații păreau paralizați.

Unii evitau să privească.

Alții urmăreau scena cu o curiozitate morbidă.

Ea și-a ridicat bărbia.

— Încă nu ai înțeles, nu-i așa? Totul s-a terminat pentru tine.

Mi-am îndreptat încet rochia.

Durerea din abdomen era reală.

Medicii îmi recomandaseră să stau acasă.

Dar dacă așteptasem luni întregi pentru momentul acesta, nu aveam de gând să lipsesc.

Fiul meu, Vlad, stătea lângă Claudia și mă privea confuz.

Avea doar trei ani.

Prea mic ca să înțeleagă jocurile murdare ale adulților.

— Vino la mama, i-am spus calm.

Claudia l-a tras mai aproape de ea.

— Nu cred.

Atunci unul dintre purtătorii sicriului a făcut un pas înainte.

— Doamnă Claudia Popa?

Ea s-a întors iritată.

— Ce este?

Bărbatul și-a scos mănușa.

Apoi legitimația.

— Comisar principal Mihai Dumitrescu, Direcția de Combatere a Criminalității Economice.

Pentru prima dată, zâmbetul ei a dispărut.

În biserică s-a făcut liniște deplină.

Al doilea purtător și-a scos și el legitimația.

Apoi al treilea.

Și al patrulea.

Toți erau ofițeri sub acoperire.

Claudia a făcut un pas în spate.

— Ce glumă este asta?

— Nu este o glumă, a răspuns comisarul.

Fața ei începuse să se albească.

— Nu aveți niciun drept…

— Avem mandat.

A scos un dosar.

Gros.

Foarte gros.

— Sunteți cercetată pentru fraudă, fals în acte, tentativă de însușire ilegală a patrimoniului și implicare într-o conspirație care a avut drept scop eliminarea soțului doamnei Ionescu.

Murmurele au explodat în biserică.

Claudia s-a întors brusc spre mine.

— Tu!

Am rămas calmă.

— Da. Eu.

Cu șase luni înainte de moartea lui Marius, descoperisem ceva.

Transferuri ciudate.

Conturi ascunse.

Documente falsificate.

La început crezusem că este vorba despre o afacere dubioasă.

Apoi descoperisem numele ei.

Peste tot.

Claudia.

Femeia care se prezentase drept consultant financiar.

Femeia care devenise amanta lui.

Femeia care îl convinsese să semneze documente pe care nici măcar nu le citise complet.

Când Marius și-a dat seama că fusese manipulat, încercase să rupă orice legătură cu ea.

Atunci începuseră amenințările.

Și apoi murise.

Oficial, într-un accident.

Neoficial, existau multe întrebări fără răspuns.

Comisarul a continuat:

— În ultimele patru luni am monitorizat toate tranzacțiile și comunicațiile dumneavoastră.

Claudia tremura.

— Nu aveți dovezi.

— Ba da.

Atunci s-a deschis ușa laterală a bisericii.

Toate privirile s-au întors.

Un bărbat în costum a intrat ținând o servietă.

Era avocatul lui Marius.

L-am recunoscut imediat.

— Domnul Marinescu, a șoptit cineva.

Avocatul s-a apropiat de altar.

— Cu trei săptămâni înainte de moartea sa, Marius Ionescu a depus o declarație notarială și un testament actualizat.

Claudia părea că nu mai poate respira.

— Nu…

— Da.

A deschis servieta.

— Toate bunurile sale revin exclusiv soției și fiului său.

O femeie din primul rând a scăpat geanta pe jos.

Claudia s-a uitat la mine.

Apoi la copil.

Apoi la avocat.

— Mințiți!

— Nu.

Avocatul a ridicat documentele.

— Mai mult decât atât, domnul Ionescu a cerut explicit ca niciun bun să nu poată fi transferat către persoane investigate în legătură cu activități frauduloase.

Comisarul a închis dosarul.

— Adică dumneavoastră.

Două agente s-au apropiat de Claudia.

Ea a încercat să fugă.

Nu a ajuns departe.

În câteva secunde era încătușată.

Țipa.

Insulta.

Amenința.

Dar nimeni nu o mai asculta.

Fiul meu a început să plângă.

Am mers direct la el.

L-am luat în brațe.

Durerea din abdomen a fost cumplită.

Dar nu conta.

— Mama este aici, i-am șoptit.

S-a lipit de mine imediat.

Ca și cum așteptase acel moment toată ziua.

Claudia s-a întors pentru ultima dată.

Privirea ei era plină de ură.

— Crezi că ai câștigat?

Am privit-o fără emoție.

— Nu.

Ea a zâmbit satisfăcută.

Dar eu am continuat:

— Pentru că asta nu a fost niciodată despre câștig.

S-a încruntat.

— Atunci despre ce?

Mi-am strâns fiul la piept.

— Despre adevăr.

Polițiștii au condus-o afară.

Iar pentru prima dată după multe luni, am simțit că pot respira.

Înmormântarea s-a terminat câteva ore mai târziu.

Oamenii au plecat în liniște.

Florile au rămas.

Lumânările au continuat să ardă.

Am rămas singură lângă sicriu.

L-am atins cu vârful degetelor.

— Mi-aș fi dorit să fi făcut alegeri mai bune, Marius, am șoptit.

Nu am primit răspuns.

Doar liniștea bisericii.

Dar pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam furie.

Doar tristețe.

Și hotărârea de a merge înainte.

Pentru mine.

Pentru fiul nostru.

Și pentru viața pe care nimeni nu avea să ne-o mai fure vreodată.