M-am întors în sat — casa era goală

— E de la tatăl vostru. Ultimul lucru rămas de la el.

Am simțit cum mi se strânge pieptul.

Mai târziu aveam să înțeleg că exact atunci s-a schimbat ceva în mine.

Dar în clipa aceea doar priveam lanțul, gâtul surorii mele și cruciulița care se legăna la fiecare mișcare.

Mâinile mi s-au strâns singure în pumni.

— Rodica, scoate lanțul. E al mamei. Tata i l-a dăruit.

Rodica a încremenit.

Mâna i-a sărit instinctiv spre gât.

— Mama mi l-a dat mie! a izbucnit.

— Mama nu l-a scos niciodată de la gât. Niciodată. Și spun asta în fața Violetei și a Catrinei. Scoate-l. Sau te mustră conștiința?

Rodica s-a înroșit până în vârful urechilor.

Dar nu a scos lanțul.

Și-a luat geanta și a ieșit în grabă.

Vecinele au plecat și ele fără să spună nimic.

Seara a venit nea Matei.

S-a așezat pe taburetul pe care îl recuperasem de la Maria.

A stat o vreme în tăcere.

Apoi a spus:

— Tamara, uită-te în spatele icoanei. Mama ta nu era femeie simplă. Cu puțin înainte să moară mi-a spus: „Dacă va fi nevoie, spune-i Tamarei să se uite în spatele icoanei.” Atunci n-am înțeles. Acum cred că despre asta era vorba.

Am privit icoana din colț.

Maica Domnului mă privea sever, întunecată de vreme.

Dar nu m-am apropiat de ea.

Nu atunci.

Nu în seara aceea.

Ceva din mine îmi spunea să aștept.

Momentul potrivit avea să vină.

Și a venit după o săptămână.

Rodica a sosit cu o mașină străină. Albă, plină de praf și cu aripa îndoită.

La volan era un bărbat solid, într-o geacă de piele, cu o figură grea și ochi mici.

A coborât, s-a uitat în jur și a lovit cu vârful pantofului treapta pridvorului.

— Fundația nu e cine știe ce, a spus.

Rodica mergea după el și radia.

— Tamara, m-am hotărât. Vindem casa și împărțim banii. Domnul Gheorghe este cumpărătorul. Oferă un preț bun.

Bărbatul deja se plimba prin camere, bătea în pereți, mormăia ceva, urca în pod și cerceta fiecare colț.

De parcă eu nici nu existam.

De parcă nu era casa mea.

Casa mamei.

Casa tatălui.

Stăteam în mijlocul camerei goale în care mama își petrecuse ultimele zile și priveam cum un străin ne cercetează pereții.

Deși afară era cald și buruienile de lângă gard crescuseră cât omul, pe mine mă treceau fiori reci.

Destul.

M-am apropiat de icoană.

Am luat-o cu grijă în mâini.

În spatele ei, într-o nișă, era un plic.

Îngălbenit.

Din hârtie groasă.

Pe el, cu scrisul mamei, era notat un singur cuvânt:

„Pentru Tamara.”

Pentru câteva clipe am uitat că Rodica și cumpărătorul erau în casă.

Țineam plicul în mâini și simțeam cum îmi bate inima în gât.

— Ce e acolo? a întrebat Rodica, apropiindu-se imediat.

Pentru prima dată în ziua aceea nu mai părea sigură pe ea.

Am desfăcut plicul cu grijă.

Înăuntru era o scrisoare împăturită și un alt plic mai mic.

Am recunoscut imediat scrisul mamei.

M-am așezat pe marginea mesei improvizate și am început să citesc cu voce tare.

„Tamara, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt. Te rog să nu te superi că nu ți-am spus totul din timpul vieții. Am vrut să evit certurile.”

Am simțit cum Rodica înțepenește.

„Casa aceasta rămâne a ta. Cu ani în urmă, după ce tatăl vostru s-a stins, am făcut actele la notar. Tamara a contribuit ani de zile la reparațiile casei și mi-a trimis bani constant. Rodica știe acest lucru.”

Rodica a pălit.

— Nu e adevărat, a șoptit.

Dar nimeni nu a ascultat-o.

Am continuat să citesc.

„În plicul mic se află copia actului și numele notarului. Originalul este depus în siguranță.”

Mi-au tremurat mâinile.

Am deschis plicul cel mic.

Acolo era într-adevăr o copie legalizată.

Cu numele meu.

Numai al meu.

În cameră s-a lăsat o liniște grea.

Bărbatul care venise să cumpere casa a întins mâna.

— Pot să văd?

I-am dat documentul.

L-a studiat câteva secunde, apoi l-a înapoiat.

— Dacă actul e valabil, nu mai avem ce discuta.

Și-a pus șapca pe cap și s-a îndreptat spre ușă.

Rodica l-a urmat câțiva pași.

— Stați puțin! Trebuie să fie o greșeală!

Bărbatul a ridicat din umeri.

— Eu nu cumpăr procese și certuri.

A plecat fără să se mai uite înapoi.

Motorul mașinii s-a auzit câteva secunde, apoi s-a pierdut pe drumul satului.

Rodica a rămas în mijlocul curții.

Pentru prima dată nu mai avea răspunsuri.

Nu mai avea replici pregătite.

Nu mai avea pe cine să învinovățească.

A intrat încet în casă.

— Mama a făcut asta fără să-mi spună.

— În scrisoare scrie că știai.

— Nu știam.

Am privit-o lung.

Ani întregi mă făcuse să mă îndoiesc de mine.

De data aceea nu mai aveam de gând.

— Atunci de ce te grăbeai să vinzi casa?

Nu a răspuns.

Privirea i-a fugit spre podea.

Acolo am înțeles și eu.

Nu era vorba doar despre bani.

Era vorba despre obișnuință.

Se obișnuise să ia decizii în locul tuturor.

Să împartă.

Să vândă.

Să hotărască.

Fără să întrebe.

— Lanțul mamei, am spus calm. Îl vreau înapoi.

Rodica a dus mâna la gât.

De data asta nu s-a împotrivit.

A desfăcut închizătoarea și l-a așezat pe masă.

Cruciulița a scos un zgomot mic când a atins lemnul.

Am simțit că mi se umezesc ochii.

Nu pentru aur.

Pentru mama.

Pentru tata.

Pentru tot ce se pierduse între noi de-a lungul anilor.

Rodica s-a întors spre ușă.

— Crezi că eu am avut ușor? a întrebat fără să mă privească.

— Nu.

Era adevărul.

Nu avusese nici ea o viață simplă.

— Dar asta nu-ți dădea dreptul să iei ce nu era al tău.

A rămas câteva secunde nemișcată.

Apoi a ieșit.

De data asta fără să trântească ușa.

Au trecut luni.

Casa a rămas așa cum și-ar fi dorit mama.

Am reparat gardul.

Am văruit camerele.

Am recuperat câteva dintre lucrurile împrăștiate prin sat. Taburetul. Două farfurii vechi. O icoană mică din bucătărie.

Bufetul nu l-am mai găsit.

Dar, într-un fel, nu mai conta.

Într-o seară de toamnă stăteam pe prispă cu nea Matei.

Priveam cum se lasă întunericul peste grădină.

— Mama ta a fost femeie înțeleaptă, a spus el.

Am zâmbit.

— Da.

În casă ardea lumina.

Perdelele se mișcau ușor în bătaia vântului.

Nu mai era o casă pustie.

Era din nou acasă.

Iar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că nu mă întorsesem în sat pentru că pierdusem totul.

Mă întorsesem ca să regăsesc ceea ce conta cu adevărat.