M-am culcat din nou cu fosta mea soție în timpul unei deplasări de serviciu

Am privit-o câteva secunde fără să spun nimic.

— Elena… ești bine?

— Da.

A răspuns prea repede.

Prea ferm.

Prea artificial.

Am simțit că ceva nu este în regulă, dar nu am insistat.

Poate pentru că mă temeam de răspuns.

Poate pentru că, după trei ani, nu mai aveam dreptul să cer explicații.

Ne-am despărțit în fața hotelului.

Fără promisiuni.

Fără planuri.

Doar cu un ultim zâmbet trist.

Când am urcat în taxi spre aeroport, am avut senzația ciudată că o vedeam pentru ultima dată.

O lună mai târziu, telefonul a sunat în timp ce eram într-o ședință.

Număr necunoscut.

Am ieșit din sală.

— Alo?

— Sunteți Cătălin Ionescu?

— Da.

— Vă sun de la Spitalul Județean Constanța.

Mi s-a strâns stomacul.

— S-a întâmplat ceva?

A urmat o scurtă tăcere.

— Elena Popescu v-a trecut ca persoană de contact în cazul unei urgențe.

Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.

— Ce s-a întâmplat cu ea?

— Este internată în secția de oncologie.

Lumea parcă s-a oprit.

Oncologie.

Cuvântul acela a rămas suspendat în aer.

— Nu înțeleg.

— Cred că ar fi bine să veniți.

Patru ore mai târziu eram în Constanța.

Când am intrat în salon, aproape că nu am recunoscut-o.

Slăbise.

Era palidă.

Obosită.

Dar când m-a văzut, a zâmbit.

Același zâmbet.

— Știam că vei veni.

M-am așezat lângă pat.

— De ce nu mi-ai spus?

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Pentru că nu voiam să mă privești cu milă.

Abia atunci am aflat adevărul.

Cu aproape un an înainte fusese diagnosticată cu o formă agresivă de cancer.

Încercase tratamente.

Operații.

Ședințe de chimioterapie.

Lupte pe care le dusese singură.

— În noaptea aceea… pata de pe cearșaf…

Ea și-a coborât privirea.

— Era sânge.

Am rămas tăcut.

— Boala avansa deja.

Lacrimile îmi ardeau ochii.

— Și totuși ai venit cu mine?

Elena a zâmbit trist.

— Nu am venit pentru că eram bolnavă.

— Atunci de ce?

Ea mi-a luat mâna.

— Pentru că, după trei ani, te-am văzut din nou și mi-am dat seama că încă nu încetasem să te iubesc.

Nu am putut răspunde.

Pentru că exact același lucru îl simțeam și eu.

În lunile care au urmat, am mers la Constanța în fiecare weekend.

Nu am încercat să recuperăm trecutul.

Nu am vorbit despre greșelile vechi.

Pur și simplu am fost acolo.

Împreună.

Uneori priveam marea.

Alteori vorbeam ore întregi.

Iar uneori stăteam în liniște.

Dar era o liniște diferită.

Nu cea care ne distrusese căsnicia.

Ci cea care apare când doi oameni nu mai au nimic de demonstrat.

Într-o seară, pe terasa spitalului, Elena și-a sprijinit capul pe umărul meu.

— Știi ceva?

— Ce?

— Mă bucur că te-am întâlnit în barul acela.

Am zâmbit.

— Și eu.

Ea a privit spre mare.

— Poate că noaptea aceea nu a fost o greșeală.

Mi-am amintit atunci de frica pe care o simțisem când văzusem pata de sânge.

Crezusem că era începutul unei tragedii.

Într-un fel, era.

Dar era și altceva.

Era ultima șansă pe care viața ne-o oferise să ne spunem lucrurile pe care nu le spuseserăm niciodată.

Să ne iertăm.

Să ne regăsim.

Și să înțelegem că uneori iubirea nu se termină atunci când oamenii se despart.

Uneori rămâne acolo, tăcută, așteptând un ultim moment de sinceritate pentru a ieși din nou la lumină.