M-am trezit la ora 3 noaptea din cauza a 17 apeluri pierdute

…și mesajul era tot de la ea.

„De ce ai plecat? Sunt speriată. Te rog, întoarce-te.”

Mi-au tremurat mâinile pe telefon. Eram deja în mașină, la câteva străzi distanță de blocul lor dintr-un cartier liniștit de la marginea Ploieștiului. Am tras pe dreapta. Motorul mergea, dar eu nu mai eram sigur de nimic.

M-am uitat din nou la nume. „Ana”. Numărul era salvat corect. Poza ei, aceeași. Nu era niciun dubiu.

Am sunat-o imediat.

Ton liber. Nimeni nu răspundea.

Am întors mașina.

Când am ajuns din nou în fața blocului, toate luminile din apartamentul Anei erau stinse. Am urcat în fugă scările, cu respirația tăiată. Am bătut la ușă. Nimic. Am sunat. Nimic.

Începuse să mă ia panica aia surdă, care te apucă din stomac și urcă încet spre gât.

Tocmai când mă pregăteam să cobor, ușa s-a deschis. Ana era în pijama, cu părul ciufulit, speriată de-a dreptul.

— Tată, ce se întâmplă? De ce ești aici din nou?

I-am arătat telefonul. Mesajul apăruse cu două minute înainte.

A citit. S-a albit la față.

— Nu eu am scris asta… jur.

Logodnicul ei, Radu, s-a apropiat și el. A citit și a înjurat încet.

— Asta nu-i o glumă bună, a zis el.

Ne-am așezat toți trei la masa din bucătărie. Ceasul arăta 3:27. Afară, liniște deplină. Genul ăla de liniște care te face să auzi orice zgomot mic.

Atunci a venit alt mesaj.

„E cineva în casă.”

Ana a țipat. Eu m-am ridicat dintr-un salt.

— Unde e telefonul tău? am întrebat.

L-a pus pe masă. Era acolo. Cu ecranul stins. Fără notificări.

Mesajul meu era pe telefonul MEU.

Am verificat istoricul. Toate mesajele veneau de la același număr. Numărul Anei.

Radu a luat un cuțit din sertar. Eu am mers încet spre hol. Am deschis ușile, dulapurile, baia. Nimic. Am tras perdelele. Pe balcon, nimeni.

Atunci Ana și-a amintit ceva.

— Tată… telefonul ăsta e nou. L-am schimbat acum două zile. Numărul e același, dar telefonul vechi e la tine. L-am lăsat când am venit la masă duminică.

Mi-a înghețat sângele.

Telefonul vechi.

Telefonul ei vechi era la mine acasă.

Am scos telefonul din buzunar. Mesaj nou.

„Nu sunt la tine. Sunt aici.”

Ana a început să plângă. Radu a sunat la poliție.

Am plecat toți trei spre casa mea. Drumul mi s-a părut interminabil. În cap îmi veneau tot felul de gânduri negre. Că cineva ne joacă feste. Că cineva ne urmărește. Sau mai rău… că nu e cineva.

Când am deschis ușa apartamentului meu, lumina din hol era aprinsă.

Eu o stinsesem sigur.

Am intrat încet. În sufragerie, pe masă, era telefonul vechi al Anei. Ecranul aprins.

Pe el, un mesaj scris, dar netrimis.

„Tată, dacă citești asta, înseamnă că nu m-ai ascultat data trecută.”

Atunci mi-am amintit.

Cu un an în urmă, Ana fusese urmărită o perioadă de un bărbat. Făcuse plângere. Omul dispăruse. Dosarul fusese închis.

Pe spatele telefonului, lipită cu bandă, era o bucată mică de hârtie.

Un nume. Și o adresă.

Poliția a venit rapid. Au verificat apartamentul. Nimeni. Dar au găsit urme clare că cineva fusese acolo.

A doua zi, bărbatul a fost prins. Stătea într-un apartament închiriat, de unde clonase cartela veche a Anei. Încercase să mă sperie, să mă atragă, să ajungă din nou la ea.

N-a reușit.

Când l-au dus încătușat, Ana m-a strâns în brațe și mi-a spus, printre lacrimi:

— Noroc că ai venit. Indiferent ce s-a întâmplat… tu ai venit.

Și atunci am înțeles ceva simplu.

Când copilul tău strigă după ajutor, chiar și în mijlocul nopții, nu pui întrebări. Te ridici. Și mergi.