Am încetat să-mi mai trezesc iubitul de 28 de ani

…nu era a mea.

Am făcut doi pași spre masă și am luat foaia în mână.

Am privit-o câteva secunde.

Semnătura semăna cu a mea doar la prima vedere. Literele erau prea rigide, iar înclinația era complet diferită.

— Ai falsificat-o? am întrebat încet.

Ionuț nici măcar nu a părut jenat.

— Hai, Daniela, nu dramatiza. Oricum urma să semnezi.

— Eu urma să semnez?

— Normal. Doar din cauza ta am rămas fără serviciu.

L-am privit neîncrezătoare.

— Din cauza mea sau din cauza faptului că ai stat până la trei dimineața pe telefon?

Fața i s-a înroșit.

— Dacă mă trezeai, nu se întâmpla nimic.

— Te-am anunțat cu trei zile înainte că nu o voi mai face.

— Și ce dacă? Știai că nu mă trezesc singur.

Am inspirat adânc.

Pentru prima dată după mult timp, nu simțeam nevoia să mă justific.

Am pus hârtia înapoi pe masă.

— Ai luat cardul meu din portofel?

— Da. Ca să putem rezolva totul mai repede.

— Fără să mă întrebi?

A ridicat din umeri.

— Doar suntem un cuplu.

Atunci am înțeles că problema nu era concedierea lui.

Problema era că ajunsese să creadă că tot ce era al meu îi aparținea și lui.

Am întins mâna, mi-am luat cardul și buletinul și le-am băgat în geantă.

El s-a ridicat imediat.

— Ce faci?

— Îmi iau lucrurile.

— Daniela, nu pleci nicăieri până nu discutăm.

— Tocmai discutăm.

— Nu poți să mă lași fără bani.

Am zâmbit amar.

— Interesant. Când eu plecam la cinci dimineața să alerg, apoi mergeam la serviciu și după aceea aveam grijă să te trezesc în fiecare zi, nu părea să te preocupe cât de obosită eram eu.

N-a răspuns.

— Când mă jigneai în fiecare dimineață, nici atunci nu te preocupa.

A încercat să mă întrerupă.

— Eram adormit…

— Nu. Erai obișnuit să nu suporți consecințele propriului comportament.

A făcut un pas spre mine.

— Dacă pleci acum, s-a terminat.

L-am privit în ochi.

— Exact.

Mi-am luat geanta și am ieșit.

În seara aceea am dormit la cea mai bună prietenă a mea.

A doua zi mi-am schimbat parolele conturilor bancare, am anunțat banca că documentul găsit în casă nu îmi aparține și am cerut emiterea unui card nou.

Funcționara de la ghișeu s-a uitat atent la copia autorizației pe care o fotografiasem.

— Ați făcut bine că ați venit imediat. Dacă cineva ar fi încercat să folosească acest document, situația putea deveni foarte serioasă.

În weekend m-am întors în apartament însoțită de fratele prietenei mele.

Ionuț era acolo.

Se uita la televizor de parcă nu se întâmplase nimic.

— Ai venit acasă? a întrebat.

— Am venit după lucrurile mele.

— Hai să uităm tot.

— Tu ai încercat să-mi folosești cardul și ai falsificat un document cu semnătura mea.

A tăcut.

În mai puțin de o oră îmi strânsesem hainele, laptopul și toate actele importante.

Când am închis ultima cutie, Ionuț s-a apropiat.

— Chiar pleci?

— Da.

— Pentru o prostie ca asta?

L-am privit pentru ultima dată.

— Nu plec din cauza unei singure întâmplări. Plec din cauza tuturor dimineților în care ai crezut că este normal să mă umilești și să mă faci responsabilă pentru viața ta.

Am închis ușa fără să mă uit înapoi.

Au trecut șase luni.

Mi-am găsit un apartament mic, aproape de parc, unde continui să ies la alergat în fiecare dimineață.

Acum îmi beau cafeaua în liniște.

Nimeni nu mă mai insultă înainte să răsară soarele.

Și am învățat un lucru pe care mi-aș fi dorit să-l înțeleg mai devreme: să-l sprijini pe omul pe care îl iubești nu înseamnă să-i porți responsabilitățile în spate, mai ales când el îți răsplătește bunătatea cu lipsă de respect.