Când o fetiță într-o rochiță galbenă intră singură într-o corporație mare și spune

Andrei nu i-a răspuns imediat. A apăsat doar pe butonul închidere, iar liftul a început să urce lin, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Doar că atmosfera devenise apăsătoare, iar Sofia simțea asta din plin.

În câteva secunde, liftul a ajuns la etajul 12. Andrei a invitat-o în biroul lui, un spațiu mare, ordonat, cu geamuri cât peretele prin care se vedea jumătate din București.

Sofia s-a oprit în prag, intimidată.

„Intră, nu-ți face griji,” i-a spus el pe un ton mai blând decât până atunci.

Fetița a făcut câțiva pași și s-a așezat pe scaunul pe care i-l arătă Andrei. Mâinile îi tremurau ușor, dar încerca să se țină tare, așa cum mama ei o învățase.

Andrei a citit din nou câteva rânduri din scrisoarea Elenei, apoi a oftat adânc. Se vedea clar că știa mai multe decât spunea.

„Sofia… telefonul acela era de la Spitalul Universitar. Mama ta a ajuns acolo de dimineață. Au sunat la firmă pentru că în scrisoarea asta a trecut numele meu, ca persoană de contact.”

Fetița a înghițit în sec.

„E… e rănită?”

„Nu. Dar a fost martoră la ceva în autobuzul în care mergea spre interviu. A încercat să ajute un om în vârstă, care leșinase. A sunat la 112, l-a ținut de mână până au venit paramedicii, dar… a alunecat și a căzut când au urcat targa. Și-a lovit piciorul destul de rău.”

Sofia s-a ridicat brusc în picioare.

„Trebuie să merg la ea! Vă rog! Vreau la mama!”

Andrei s-a ridicat imediat.

„O să mergem. Dar înainte vreau să înțelegi ceva.” S-a aplecat la nivelul ei. „Curajul tău de azi… faptul că ai venit singură, că ai vrut să-ți aperi mama… spune foarte multe despre ea. Și despre tine.”

Ochii Sofiei s-au umplut de lacrimi, dar nu a plâns. Doar a dat din cap.

„Acum mergem,” a spus Andrei hotărât.

Au coborât rapid, iar mașina lui era parcată chiar în față. Drumul până la spital a fost scurt, însă pentru Sofia a părut o veșnicie. Se tot frământa cu mâinile și se uita pe geam, fără să scoată un sunet.

Când au ajuns, ea a coborât înainte ca motorul să se oprească bine. A alergat cât o țineau piciorușele pe holul lung al spitalului. O asistentă i-a făcut semn spre rezerva unde fusese dusă Elena.

Sofia a împins ușa și a intrat.

Mama ei era întinsă pe pat, cu un bandaj mare pe picior, dar conștientă. Când și-a văzut fetița, a zâmbit, surprinsă.

„Sofi… cum ai ajuns aici?”

Fetița s-a repezit în brațele ei.

„Am venit la interviu în locul tău… și apoi domnul Andrei m-a adus la tine.”

Elena a clipit des, încercând să nu plângă.

Andrei, rămas în prag, a ridicat mapa albastră.

„Doamnă Ionescu, am citit scrisoarea. Am citit și CV-ul dumneavoastră. Și vreau să vă spun ceva direct.”

Elena l-a privit atent, gata să audă verdictul.

„Noi avem nevoie de oameni ca dumneavoastră. Oameni care nu întorc capul când cineva are nevoie. Oameni care cresc copii atât de curajoși. Dacă sunteți de acord… postul este al dumneavoastră.”

Elena a rămas fără cuvinte. Sofia a deschis gura, uluită.

„Chiar… chiar o angajați pe mama?”

„Da, Sofia. Mama ta merită. Iar azi ai fost cel mai bun avocat al ei.”

Pentru prima dată în acea zi, fetița a zâmbit larg. Elena a strâns-o în brațe, tremurând.

Andrei s-a îndreptat spre ușă, dar înainte să plece s-a întors spre ele:

„Să vă faceți bine repede. Vă așteptăm la muncă.”

Apoi a ieșit.

În cameră s-a lăsat liniștea, o liniște caldă, plină de recunoștință. Sofia și-a pus capul pe pieptul mamei și a închis ochii.

Pentru prima dată după o dimineață lungă și grea, amândouă au simțit că ziua aceea avea să fie începutul unui nou drum.

Un drum mai bun. Un drum meritat.