După douăzeci de ani, Elena s-a întors în satul pe care îl părăsise fără să privească înapoi.

Elena a rămas câteva clipe în mijlocul drumului.

Nu știa dacă să plângă sau să fugă.

Toată viața își spusese că Victor o urâse.

Acum înțelegea că adevărul fusese cu totul altul.

În aceeași zi, vecina Maria i-a mărturisit ceea ce satul știa de douăzeci de ani.

În seara în care Elena dispăruse, un bărbat răspândise zvonul că ea îl înșelase pe Victor.

Victor îl crezuse.

Dar nu pentru mult timp.

O căutase zile întregi.

Dormise prin pădure.

Refuzase să creadă că plecase fără măcar un rămas-bun.

Apoi începuse să scrie.

Lună de lună.

An după an.

Fără să știe că scrisorile nu ajungeau niciodată la destinatar.

Mama Elenei le ascunsese.

Credea că timpul îi va face pe amândoi să uite.

Nu știa că îi condamnase la douăzeci de ani de singurătate.

În seara aceea, Elena a mers la casa lui Victor.

A bătut ușor în geam.

Exact cum scria în ultima scrisoare.

După câteva clipe, ușa s-a deschis.

Victor a rămas în prag.

Avea părul încărunțit și chipul brăzdat de ani.

— Ai citit?

Elena a dat din cap.

— Pe toate.

Lacrimile îi curgeau fără oprire.

— Nu te-am trădat niciodată.

Bărbatul despre care ai auzit a mințit.

M-a atacat.

Eu am fugit.

M-am speriat.

Victor a închis ochii.

A rămas tăcut.

Apoi a rostit încet:

— Dacă mi-ai fi spus atunci…

N-aș fi avut nevoie de nicio dovadă.

Te iubeam atât de mult încât te-aș fi crezut împotriva întregii lumi.

Elena s-a prăbușit în brațele lui.

Au plâns amândoi.

Nu pentru ce pierduseră în ziua aceea.

Ci pentru cei douăzeci de ani care nu mai puteau fi aduși înapoi.

O săptămână mai târziu, mama Elenei s-a stins liniștită.

La înmormântare, întregul sat a venit să-și ia rămas-bun.

Victor a stat lângă Elena tot timpul.

Nu i-a spus multe.

Doar i-a strâns mâna atunci când sicriul a fost coborât în pământ.

După câteva zile, în sat a sosit și Artem, fiul Elenei.

Avea cincisprezece ani.

Victor l-a privit cu emoție.

Băiatul s-a apropiat și i-a întins mâna.

— Mama mi-a vorbit despre dumneavoastră.

Victor a zâmbit pentru prima dată după foarte mulți ani.

În lunile care au urmat, Elena nu s-a mai întors la oraș.

A început să repare casa părintească.

Victor venea aproape în fiecare zi.

Când era nevoie de un gard, îl construia.

Când se strica acoperișul, urca primul pe scară.

Nu încercau să recupereze douăzeci de ani.

Știau că este imposibil.

Încercau doar să nu mai piardă nici măcar o zi.

Într-o dimineață de iarnă, Elena a găsit în cutia poștală un plic nou.

L-a deschis zâmbind.

Înăuntru era o singură foaie.

Scrisă cu același scris pe care îl recunoscuse imediat.

„De data aceasta nu mai las scrisorile în mâinile altcuiva.

Ți-o dau chiar eu.

Vrei să îmbătrânim împreună?”

Elena a ieșit în pridvor.

Victor o aștepta la poartă, cu un buchet de ghiocei în mâini.

Nu i-a răspuns prin cuvinte.

S-a dus direct la el.

L-a îmbrățișat.

Iar peste satul care le furase douăzeci de ani, ningea liniștit, ca și cum timpul hotărâse, în sfârșit, să le mai ofere o șansă.