Mi-am dus fetița bolnavă în fază terminală să vadă marea pentru a-i îndeplini ultima dorință

Pe felicitare scria doar atât:

„Pentru Ana, care merită să vadă cât mai multe răsărituri. Cu drag, bunicul.”

Am ridicat privirea spre manager.

— Tatăl meu a trimis asta?

El a încuviințat.

— Nu doar atât.

Ne-a rugat să vă înmânăm cutia exact în această seară.

Înăuntru se afla un album foto, o scoică mare și un plic.

Am deschis plicul.

Era o scrisoare scrisă de mâna tatălui meu.

„Draga mea,

Știam că vei încerca să plătești totul singură, de aceea am făcut toate aranjamentele fără să-ți spun.

Excursia aceasta nu este doar pentru câteva zile.

Am achitat deja încă două săptămâni de cazare.

Am vorbit cu managerul hotelului, care va avea grijă să nu vă lipsească nimic.

Vreau ca Ana să adune cât mai multe amintiri frumoase.

Nu te gândi la bani.

Gândește-te doar la zâmbetul ei.”

Lacrimile au început să-mi curgă fără să le pot opri.

Managerul a continuat:

— Mai este ceva.

Ne-a condus pe terasa hotelului.

Acolo ne aștepta un fotograf.

În apropiere era pregătită o masă pentru cină, chiar pe plajă.

Flori.

Lumânări.

Și un tort mic pe care scria:

„Prima întâlnire cu marea.”

Ana bătea din palme de bucurie.

— Mami, este pentru noi?

Am îngenuncheat și am îmbrățișat-o.

— Da, iubirea mea.

În zilele următoare, surprizele au continuat.

În fiecare dimineață găseam câte un plic la recepție.

Într-unul erau bilete pentru o plimbare cu vaporașul.

În altul, acces la acvariu.

Apoi o ședință foto pe plajă.

Un atelier unde Ana și-a pictat propria scoică.

La finalul fiecărui plic era aceeași semnătură:

„Bunicul.”

În ultima seară, am făcut un apel video.

Tata a răspuns imediat.

Ana ținea scoica la ureche.

— Bunicule, ai avut dreptate! Marea chiar cântă!

El a zâmbit, încercând să-și ascundă emoția.

— Ți-am spus eu.

— Promiți că venim iar?

Pentru o clipă, tata nu a putut vorbi.

Apoi a răspuns:

— Promit că vom face tot ce putem.

După ce apelul s-a încheiat, managerul s-a apropiat de mine.

— Tatăl dumneavoastră ne-a spus doar un singur lucru când a făcut rezervarea.

L-am privit întrebător.

— Ne-a rugat să ne purtăm cu nepoata lui ca și cum ar fi propria noastră familie. A spus că nu știe cât timp îi mai oferă viața, dar vrea ca fiecare zi petrecută aici să valoreze cât o copilărie întreagă.

Nu am putut spune nimic.

În acea vacanță, Ana nu a mai fost doar un copil bolnav.

A fost o fetiță care a alergat desculță pe nisip, a construit castele, a adunat scoici și a râs până când a adormit în brațele mele.

Iar când ne-am întors acasă, albumul primit în acea seară era deja plin de fotografii noi.

Fotografii cu zâmbetul pe care boala nu reușise să i-l ia.

Atunci am înțeles că nu putem hotărî cât durează o viață.

Dar putem face tot ce ne stă în putere pentru ca fiecare clipă din ea să fie plină de iubire.