| Ascultă bine, dragă! Eliberează apartamentul meu! Până diseară să nu-ți mai văd urma pe aici bumzi.ro

Ascultă bine, dragă! Eliberează apartamentul meu! Până diseară să nu-ți mai văd urma pe aici

— Al lui! confirmă Laura cu satisfacție, de parcă abia așteptase momentul. Apartamentul a fost cumpărat în timpul căsătoriei! Jumătate îi aparține lui Valentin prin lege.

Își potrivi verigheta pe deget și o privi de sus pe cumnata ei.

— Și dacă mai pui la socoteală că el a făcut renovările, a lipit tapetul și a pus gresia, o să mai obțină și alte lucruri în instanță. O să te lase fără nimic.

— Exact! aprobă Valentin. Am muncit enorm aici. Transpirația mea e în pereții ăștia. Tu doar ai șters praful.

Cristina zâmbi strâmb. Așadar acesta era planul. Se plânsese surorii lui, iar acum amândoi încercau să o facă vinovată și să o sperie, astfel încât să accepte orice fără să mai comenteze.

— Acum înțeleg, spuse ea gânditoare. Vrei să mă dai afară din propria mea casă cât timp ai galerie?

— Din propria ta casă? pufni Laura.

Deschise larg ochii, prefăcându-se scandalizată.

— Te-ai cam întins, prințeso! Poate ar fi timpul să citești legea înainte să vorbești. Totul este comun!

Valentin își încrucișă brațele mulțumit. Îi plăcea să creadă că, împreună cu sora lui, o pusese pe Cristina la zid.

— Așa că strânge-ți lucrurile, draga mea, spuse leneș. Am îndurat destul. Eu vreau o soție adevărată, nu una care mă ceartă tot timpul.

— Dacă asta îți dorești, fie, răspunse liniștită Cristina.

Se întoarse la chiuvetă, spălă o cană și o așeză pe suportul de vase. Nu avea de gând să plângă, să se certe sau să facă o scenă.

— Și iau cu mine tot ce am cumpărat în casa asta! continuă Valentin, așteptând probabil o izbucnire. Televizorul este al meu. L-am luat din prima pe care am primit-o când lucram la depozit.

— Ia televizorul, spuse ea fără să ezite.

— Și cuptorul cu microunde! interveni Laura. Eu și mama vi l-am făcut cadou la mutare. Nu avem de ce să lăsăm cadourile noastre unor străini.

— Luați și cuptorul cu microunde, încuviință Cristina. Îl puteți scoate chiar acum din priză.

Valentin o privi suspicios. Calmului ei nu-i găsea nicio explicație. El se aștepta la lacrimi, rugăminți și promisiuni că se va schimba și va începe să gătească zilnic.

— Și perdelele din sufragerie le-am cumpărat eu! continuă Laura.

— Perdelele lasă-le în pace, o opri Cristina. Pe acelea le-am cumpărat eu. Mai am și acum factura în aplicația băncii.

— Auzi la ea, are factură! râse Valentin. Mai bine gândește-te unde o să dormi în seara asta. La prietenele tale divorțate?

Cristina șterse blatul cu o lavetă, o lăsă lângă chiuvetă și îl privi drept în ochi.

— Eu nu plec nicăieri, Valentin.

— Cum adică? întrebă el brusc neliniștit. Ți-am spus să eliberezi apartamentul!

— Ați uitat un lucru, spuse ea.

În bucătărie se lăsă o tăcere apăsătoare.

Valentin își încruntă sprâncenele.

— Ce anume?

Cristina se îndreptă spre hol. Deschise sertarul comodei și scoase un dosar albastru, bine organizat. Îl aduse pe masă și îl așeză în fața lor.

— Înainte să mai vorbiți despre cine pe cine dă afară, cred că ar fi bine să vă uitați peste actele astea.

Laura râse disprețuitor.

— Ce sunt? Rețete de ciorbă?

Cristina nu reacționă.

Deschise dosarul și scoase contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului.

— Apartamentul a fost cumpărat în timpul căsătoriei, e adevărat. Dar avansul de aproape optzeci la sută a fost plătit din banii obținuți după vânzarea apartamentului bunicii mele, pe care l-am moștenit înainte de căsătorie. Toate transferurile sunt aici.

Valentin încremeni.

Cristina mai scoase câteva extrase bancare.

— Ratele din ultimii cinci ani au fost plătite aproape exclusiv din salariul meu. Uite datele, sumele și conturile.

Laura începu să răsfoiască hârtiile.

Pe măsură ce citea, zâmbetul i se stingea.

— Și renovarea? întrebă ea mai încet.

Cristina scoase un alt teanc de documente.

— Materialele au fost cumpărate de mine. Firma care a montat gresia și faianța a fost plătită de mine. Am toate facturile.

Valentin încercă să spună ceva.

— Dar eu…

— Tu ai lipit două role de tapet într-un weekend și ai montat trei prize împreună cu un prieten, îl întrerupse Cristina fără să ridice tonul. Nimeni nu-ți ia meritul pentru asta. Dar nici nu poți transforma două zile de muncă în ani întregi de contribuții.

Camera devenise brusc prea mică.

Laura puse încet documentele pe masă.

— Totuși… legea…

— Exact despre lege am discutat și eu cu un avocat acum două luni, spuse Cristina.

Valentin ridică brusc privirea.

— Cu un avocat?

— Da. Atunci când ai început să-mi spui că apartamentul este doar al tău și că mă poți da afară oricând.

Fața lui își schimbă culoarea.

— Nu credeam că vorbești serios.

— Eu am crezut.

Cristina trase aer adânc.

— Și încă ceva. Dacă ajungem la divorț, instanța va analiza contribuția fiecăruia. Iar eu am toate dovezile.

Laura se ridică încet.

Pentru prima dată în acea seară nu mai avea nimic de spus.

— Eu… cred că ar fi bine să plec.

Își luă geanta și ieși fără să mai privească în urmă.

Ușa se închise încet.

Valentin rămase singur în fața soției sale.

Parcă toată siguranța de mai devreme dispăruse.

— Cristina… putem discuta.

Ea îl privi calm.

— Acum vrei să discutăm?

— M-am enervat.

— Nu. Ai încercat să mă umilești. E o diferență.

El își trecu mâna prin păr.

— N-am vrut să ajungem aici.

— Dar aici ne-au adus alegerile tale. Nu lipsa banilor. Nu puiul cumpărat din magazin. Ci faptul că ai preferat să te lași convins că eu sunt problema.

Valentin lăsă privirea în pământ.

— Îmi pare rău.

Cristina îl ascultă câteva secunde.

— Știi ce este trist? Că nu apartamentul mă doare cel mai tare. Mă doare că omul pentru care am muncit, pe care l-am susținut când a rămas fără serviciu și în care am avut încredere a ales să mă trateze ca pe un intrus în propria casă.

Ochii lui se umeziră.

— Mai putem repara ceva?

Ea clătină încet din cap.

— O relație nu se termină într-o singură seară. Se termină în sute de zile în care unul oferă tot, iar celălalt începe să creadă că i se cuvine.

Cristina luă dosarul și îl închise.

— Mâine voi merge la avocat. Nu ca să mă răzbun. Ci ca să încheiem totul civilizat.

Valentin nu încercă să o oprească.

Pentru prima dată după multe luni, înțelese că ridicase tonul asupra singurei persoane care îi ținuse viața în echilibru.

Cristina își făcu un ceai și se așeză lângă fereastră.

Nu simțea bucurie.

Doar liniște.

O liniște pe care o uitase de mult.

În dimineața următoare, fiecare și-a urmat drumul spre propriul viitor. Divorțul s-a încheiat fără scandaluri inutile, iar împărțirea bunurilor s-a făcut pe baza documentelor și a contribuției reale a fiecăruia. Valentin a fost nevoit să accepte că orgoliul nu ține loc de dovezi și nici de respect.

Câteva luni mai târziu, Cristina locuia în același apartament, redecorat după gustul ei. Nu pentru a șterge trecutul, ci pentru a marca un nou început. Iar de fiecare dată când privea liniștea din propria casă, își amintea că adevărata putere nu stă în cine vorbește mai tare, ci în cine își cunoaște valoarea și nu mai acceptă să trăiască fără respect.