O femeie a descoperit niște urme roșii ciudate pe spatele soțului ei

— Ce înseamnă „mult mai rău”? am întrebat.

Polițistul nu mi-a răspuns imediat.

Dr. Ionescu a ieșit din salon și și-a scos mănușile.

— Nu sunt ouă și, din ce vedem acum, nici mușcături, a spus ea. Sunt leziuni provocate prin înțepare.

— Înțepare cu ce?

— Asta încercăm să aflăm.

Mi s-au înmuiat genunchii.

Doctorița m-a condus spre două scaune de pe coridor.

— Soțul dumneavoastră are aproximativ treizeci de puncte de inoculare. Inflamația din jurul lor sugerează că în piele a fost introdusă o substanță.

Am privit-o fără să înțeleg.

— Cine ar face așa ceva?

Unul dintre polițiști s-a apropiat.

— Asta vrem să-l întrebăm și noi pe soțul dumneavoastră.

Mihai a fost internat imediat. I-au făcut analize, i-au administrat perfuzii și au prelevat probe din câteva dintre leziuni.

Eu am rămas pe hol aproape două ore.

Apoi polițistul s-a întors.

— Soțul dumneavoastră spune că a stat la Hotel Central din Timișoara.

— Da. Acolo stă de obicei.

— Hotelul ne-a confirmat că rezervarea exista. Dar Mihai nu s-a cazat.

Am simțit că aerul din jurul meu devenea greu.

— Poftim?

— Camera a fost plătită de companie, dar cardul de acces nu a fost folosit niciodată.

M-am uitat prin geamul salonului.

Mihai stătea întins, cu ochii închiși.

Deodată, întrebarea nu mai era doar ce avea pe spate.

Ci unde fusese trei zile.

Când medicii mi-au permis să intru, m-am apropiat de pat.

— Unde ai fost?

A deschis ochii.

— Ți-am spus.

— Nu ai dormit la hotel.

Fața i s-a schimbat.

Atât de puțin încât poate altcineva n-ar fi observat.

Eu eram căsătorită cu el de paisprezece ani.

Am observat.

— Cine ți-a făcut asta, Mihai?

Și-a întors privirea.

— Nu știu.

— Atunci spune-mi unde ai fost.

A tăcut.

În cele din urmă, a spus:

— La o clinică.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce clinică?

Mihai și-a acoperit fața cu palmele.

Cu trei luni înainte, aflase printr-un fost coleg despre un centru privat care promitea tratamente experimentale pentru dureri cronice și recuperare musculară. Mihai suferea de ani întregi de dureri de spate, dar mie îmi spusese întotdeauna că le ținea sub control.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-ai fi spus să nu merg.

— Evident!

— Tocmai de aceea.

Plătise 12.000 de lei în numerar pentru un tratament despre care clinica susținea că era „biologic” și încă indisponibil în spitalele obișnuite.

— Mi-au făcut niște microinjecții în spate, a spus el. Mi-au zis că roșeața e normală.

— Treizeci de injecții?

A încuviințat.

— Și când ai început să tremuri?

Mihai n-a răspuns.

Am înțeles.

Începuse înainte să ajungă acasă.

Poliția nu fusese chemată din cauza unei boli misterioase.

În aceeași săptămână, alte două persoane ajunseseră la spitale din vestul țării cu leziuni aproape identice după ce trecuseră prin aceeași clinică.

Una dintre ele era în stare gravă.

Analizele preliminare arătaseră contaminare bacteriană în substanța injectată.

Clinica funcționa fără autorizațiile necesare.

Iar adresa de pe documentele primite de pacienți era falsă.

— Aveți ceva de la ei? l-a întrebat polițistul pe Mihai.

— O chitanță.

— Unde?

— În portofel.

Polițistul a scos-o dintr-o pungă cu lucrurile lui.

S-a uitat la ea și apoi la colegul său.

— Avem aceeași firmă.

În după-amiaza aceea, polițiștii au plecat cu chitanța, mesajele din telefonul lui Mihai și adresa la care fusese dus pentru procedură.

Eu am rămas.

Eram furioasă pe el.

Dar, privind perfuzia care picura încet, furia nu putea șterge frica.

— De ce ai mințit? l-am întrebat.

Mihai a rămas mult timp tăcut.

— Mi-a fost rușine.

— De durerea de spate?

— De faptul că am cheltuit banii.

Apoi mi-a spus partea pe care nu o știam.

Cei 12.000 de lei proveneau din contul în care strângeam bani pentru avansul apartamentului fiicei noastre.

În altă zi, poate aceea ar fi fost vestea care mi-ar fi distrus încrederea.

În ziua aceea, eram doar recunoscătoare că încă putea să-mi vorbească.

Mihai a rămas internat nouă zile.

Tratamentul cu antibiotice a funcționat.

Leziunile s-au vindecat treptat, iar medicii au spus că ajunsese la timp.

Poliția a identificat spațiul în care funcționa clinica într-o clădire închiriată de la marginea Timișoarei. Când anchetatorii au ajuns acolo, aparatura fusese în mare parte ridicată, dar au găsit documente cu numele mai multor pacienți.

Cazul nu era o conspirație și nici vreo boală necunoscută.

Era ceva mult mai banal și, tocmai de aceea, mai înspăimântător:

oameni bolnavi, disperați după o soluție, convinși să plătească pentru proceduri neverificate de persoane care profitau de suferința lor.

După externare, Mihai și cu mine am avut cea mai grea discuție din căsnicia noastră.

Nu despre clinică.

Despre minciună.

— Nu pot să-ți promit că uit, i-am spus. Și nici că totul va fi ca înainte.

— Știu.

— Dar dacă mai avem vreo șansă, nu mai există conturi ascunse, tratamente ascunse sau deplasări inventate.

A dat din cap.

De data aceasta, nu s-a apărat.

Câteva luni mai târziu, semnele de pe spatele lui dispăruseră aproape complet.

Au rămas doar câteva cicatrici mici.

Uneori le observ când își schimbă tricoul.

Și de fiecare dată îmi amintesc seara în care am crezut că mă uit la niște simple mușcături.

Dar adevăratele urme nu erau cele de pe pielea lui.

Erau cele lăsate în căsnicia noastră de o decizie luată în secret.

Pe acelea nu le-a putut vindeca niciun medic.