— Ultima rată, Cătălina! Gata, în sfârșit! Suntem liberi!

Anastasia rămase nemișcată.

— Să vă dau afară?

Vera dădu încet din cap.

Femeia privi ușa camerei închiriate, apoi chipul palid al copilei.

Abia atunci observă obrajii prea roșii.

Își puse palma pe fruntea ei.

— Dumnezeule, tu arzi!

Vera încercă imediat să se retragă.

— Mama mi-a spus să nu vă deranjez.

Expresia Anastasiei se schimbă.

— Ascultă-mă, Vera. Să ceri ajutor când îți este rău nu înseamnă să deranjezi pe cineva.

O luă cu grijă în brațe și o duse în camera ei.

Îi măsură temperatura: 39,2.

Îi aduse apă, îi puse o compresă și găsi pe noptieră medicamentele pe care Cătălina le pregătise.

Când, aproape o oră mai târziu, Cătălina deschise ușa apartamentului, era transpirată, cu părul lipit de frunte și cu unul dintre pantofi în mână.

— Vera!

Se repezi spre cameră.

Patul era gol.

Cătălina simți că i se taie picioarele.

— Vera!

— Este la mine, se auzi vocea Anastasiei.

Cătălina intră în camera proprietarei și se opri în prag.

Vera dormea într-un pat curat, învelită până la piept. Pe noptieră se aflau un termometru, un pahar cu apă și o farfurioară cu biscuiți.

Anastasia stătea lângă ea.

— Îmi pare rău, izbucni Cătălina. Vă rog să nu ne dați afară. Am primit un telefon pentru un serviciu și n-am avut cu cine s-o las. Știu că am greșit. Vă plătesc orice…

— Oprește-te.

Cătălina tăcu.

— De ce ești atât de convinsă că vreau să vă dau afară?

Întrebarea simplă o lovi mai tare decât s-ar fi așteptat.

Cătălina își coborî ochii.

Apoi, pentru prima dată, îi povesti.

Despre Vasile.

Despre credit.

Despre moartea lui.

Despre înmormântare.

Despre cele două genți puse în fața ei.

Și despre cuvintele soacrei.

Când termină, Anastasia era foarte palidă.

— Cum ai spus că o cheamă pe soacra ta?

— Natalia Andreescu.

Femeia se ridică brusc.

— Iar soțul tău era Vasile?

Cătălina o privi nedumerită.

— Da.

Anastasia deschise un sertar vechi și scoase o fotografie.

În ea apăreau două femei mult mai tinere și un băiețel de aproximativ zece ani.

Cătălina recunoscu imediat una dintre femei.

Natalia.

Iar băiatul…

— Vasile?

Anastasia încuviință.

— Natalia este sora mea.

Cătălina simți că încăperea se învârte cu ea.

— Dumneavoastră sunteți mătușa lui Vasile?

— Am fost.

Anastasia se așeză încet.

— Nu am mai vorbit cu Natalia de aproape douăzeci de ani.

Apoi îi povesti ceva ce Vasile nu-i spusese niciodată.

Apartamentul din care Cătălina fusese dată afară nu fusese cumpărat de Natalia.

Fusese al părinților celor două surori.

După moartea lor, Natalia și Anastasia moșteniseră fiecare câte jumătate.

Cu mulți ani în urmă, Anastasia plecase în străinătate și îi permisese surorii sale să locuiască acolo împreună cu fiul ei.

Dar nu-i cedase niciodată partea.

— Natalia ți-a spus că apartamentul este numai al ei?

— Da.

Anastasia zâmbi amar.

— Atunci a mințit.

În dimineața următoare, Cătălina nu s-a dus la noul serviciu înainte să dea un telefon.

Anastasia îi găsise un avocat.

Documentele au confirmat rapid situația.

Mai mult, Vasile avea drepturi succesorale care trebuiau clarificate, iar Vera era moștenitoarea lui.

Cătălina nu mai era femeia de la înmormântare care plecase cu două genți pentru că nu avea puterea să lupte.

Acum lupta pentru fiica ei.

Câteva săptămâni mai târziu, Natalia deschise ușa apartamentului și încremeni.

În fața ei se aflau Cătălina, avocatul și Anastasia.

— Tu?! șopti Natalia.

— Bună, soră, răspunse Anastasia.

Natalia se făcu albă la față.

— Ce cauți aici?

— Am venit să lămurim cui îi aparține, de fapt, casa din care ai dat afară o văduvă și un copil în ziua înmormântării fiului tău.

Pentru prima dată, Natalia nu avu replică.

Procesul nu s-a terminat peste noapte.

Au urmat acte, declarații și luni de negocieri.

Dar Cătălina și Vera nu au mai fost lipsite de protecție.

Iar Anastasia nu le-a cerut niciodată să părăsească acea cameră.

Dimpotrivă.

În prima dimineață în care Cătălina a plecat la noul serviciu, s-a oprit în prag.

— Îmi pare rău că vă rog iar…

Anastasia îi făcu semn să tacă.

Vera stătea deja la masa din bucătărie și mânca griș cu dulceață.

— Du-te la muncă, îi spuse bătrâna. O duc eu la grădiniță.

Cătălina simți cum i se umplu ochii de lacrimi.

— De ce faceți toate astea pentru noi?

Anastasia privi spre Vera.

— Pentru că uneori familia nu este omul care îți spune că locuința lui nu mai este și a ta.

Apoi se uită la Cătălina.

— Familia este omul care, atunci când nu mai ai unde să mergi, îți spune că poți rămâne.

Cătălina nu a uitat niciodată acele cuvinte.

Pentru că după luni întregi în care trăise cu frica de a fi din nou aruncată în stradă, înțelesese în sfârșit ceva:

În ziua în care crezuse că ea și Vera pierduseră ultima lor casă, ajunseseră, fără să știe, chiar în locul unde aveau să găsească din nou o familie.