Părinții soțului au încuiat-o pe nora însărcinată într-o saună încinsă

Sauna era goală.

Nu era însă abandonată.

Pe podea se afla găleata cu care intrase Oksana. Lângă ea zăcea un prosop ud, iar pe una dintre bănci se vedeau urmele unor tăieturi adânci în lemn.

Stepan s-a apropiat.

Cineva încercase să desprindă scândurile din jurul ferestrei.

— Galina! a strigat el.

Soția lui a apărut în prag.

— Ce?

Stepan s-a întors spre ea.

— Unde este?

— De unde să știu? Probabil a ieșit.

— Cum să iasă? Noi am încuiat-o.

Galina a pălit puțin, dar și-a revenit imediat.

— Înseamnă că a ajutat-o cineva.

Stepan și-a trecut palma peste față.

Atunci a observat ceva sub bancă.

Un telefon vechi.

Ecranul era spart.

L-a ridicat.

Nu era al Oksanei.

În acel moment, din curte s-a auzit o voce.

— Nu puneți mâna pe nimic!

Un bărbat în uniformă stătea lângă ușa casei.

În spatele lui se afla vecina lor, tanti Valentina.

Stepan a simțit cum îi îngheață sângele.

— Ce s-a întâmplat?

Polițistul s-a apropiat.

— Dumneavoastră sunteți Stepan Vasilievici?

— Da.

— Și doamna este soția dumneavoastră?

Galina interveni imediat:

— Ce înseamnă toate astea? Unde este nora noastră?

Polițistul o privi câteva secunde.

— La spital.

Stepan se sprijini de perete.

— Copilul?

— Trăiește.

Genunchii aproape îi cedarǎ.

Dar polițistul continuă:

— Amândoi trăiesc. La limită.

Galina făcu un pas înapoi.

— Dar cum a ieșit?

Tanti Valentina izbucni:

— N-a ieșit! Am scos-o noi!

Apoi povesti.

În seara plecării lor, auzise lovituri slabe dinspre saună. La început crezuse că se lucrează în curte.

După aproape o oră, auzise un strigăt.

A alergat până la gard.

— Oksana striga după ajutor. Spunea că este însărcinată și că nu mai poate respira.

Valentina chemase imediat salvarea și poliția.

Pompierii sosiseră primii.

Ironia îl lovi pe Stepan aproape fizic.

Foștii lui colegi.

Oamenii cu care lucrase ani întregi fuseseră cei care spărseseră ușa.

— Era aproape inconștientă când au scos-o, continuă vecina. I se declanșase nașterea.

Stepan se uită spre soția lui.

Galina își ținea buzele strânse.

— Noi voiam doar s-o speriem.

Polițistul întoarse capul.

— O femeie însărcinată în luna a noua, încuiată într-o încăpere supraîncălzită?

— Nu era chiar atât de cald!

Stepan explodă:

— Era natopită de dimineață!

Galina se întoarse spre el, șocată.

— Acum dai vina pe mine?

— Am lucrat douăzeci de ani la pompieri! Știam ce se poate întâmpla!

Vocea îi tremura.

— Și totuși am plecat.

Polițistul scoase un carnețel.

— Exact despre asta va trebui să discutăm.

Galina începu să protesteze.

— Stați puțin! Este casa noastră! Era o ceartă de familie!

— Încuiarea unei persoane împotriva voinței sale nu este „o ceartă de familie”.

— Dar este nora mea!

— Tocmai.

Pentru prima dată, Galina nu mai avu replică.

Stepan privi telefonul spart din mână.

— Al cui este?

— Al unuia dintre pompieri. L-a scăpat în timpul intervenției.

Atunci își aminti apelurile din sanatoriu.

Numărul necunoscut.

— Ne-ați sunat?

Polițistul îl privi rece.

— De mai multe ori.

Stepan închise ochii.

Galina respinsese fiecare apel.

— Vreau la spital.

— Veți putea merge după declarații.

Câteva ore mai târziu, Stepan stătea pe coridorul maternității.

Galina nu era lângă el.

Fusese dusă la secție pentru audieri.

El fusese lăsat să plece după declarație, dar știa că ancheta îl privea și pe el.

Ușa salonului s-a deschis.

Un medic a ieșit.

— Sunteți socrul Oksanei?

— Da. Cum este?

— Stabilă.

Stepan abia respiră.

— Și copilul?

— Băiețel. Prematur doar cu câteva zile, dar a suferit din cauza stresului și deshidratării mamei. Acum este supravegheat.

Stepan începu să plângă.

— Pot s-o văd?

Medicul ezită.

— Ea nu dorește.

Cuvintele acelea îl loviră mai tare decât orice acuzație.

— Înțeleg.

Se așeză pe scaun.

După aproape o oră, din salon ieși fiul lui, Andrei.

Stepan se ridică.

— Fiule…

Andrei îl privi ca pe un străin.

— Știai?

Stepan nu minți.

— Da.

— Știai că mama o încuiase?

— Da.

— Și ai plecat?

Stepan își coborî capul.

— Da.

Andrei rămase nemișcat.

— Atunci pentru mine nu există nicio diferență între voi.

— Andrei…

— Nu.

Vocea fiului era joasă.

— Ani întregi mi-ați spus că Oksana mă întoarce împotriva voastră. Că îmi face nervi. Că ne desparte familia. Știi ce făcea, de fapt?

Stepan tăcu.

— Îmi cerea să pun limite.

Andrei scoase telefonul.

— Iar biletul pe care mama l-a lipit pe ușă a fost găsit de poliție.

Stepan simți un nod în stomac.

— Ce scria?

Andrei îi arătă fotografia.

Pe hârtie, cu scrisul Galinei, era notat:

„Stai aici până înveți să-ți respecți soțul și familia lui. Când ne întoarcem, poate o să fii mai ascultătoare.”

Stepan se prăbuși înapoi pe scaun.

Nu mai exista nicio explicație.

Niciun „am vrut doar s-o speriem”.

Totul fusese pregătit.

— Oksana nu se mai întoarce în casa voastră, spuse Andrei.

— Înțeleg.

— Nici eu.

Stepan ridică privirea.

— Fiule…

— Iar dacă mama încearcă să spună că Oksana a provocat-o, voi depune mărturie despre tot ce s-a întâmplat înainte.

Apoi se întoarse spre salon.

Stepan rămase singur.

O săptămână mai târziu, Oksana ieși din spital cu băiețelul în brațe.

Andrei o aștepta.

Stepan îi privea de la distanță.

Nu se apropie.

Nu avea dreptul.

Galina urma să răspundă pentru ceea ce făcuse, iar ancheta avea să stabilească și responsabilitatea lui.

Înainte să urce în mașină, Oksana îl observă.

Pentru o clipă, privirile lor se întâlniră.

Stepan își coborî capul.

Atunci înțelese ce nu înțelesese în ziua în care plecase la sanatoriu:

Uneori, răul nu este făcut doar de omul care încuie ușa.

Este făcut și de cel care vede lacătul, știe pericolul și alege să plece fără să spună nimic.