La 92 de ani, propriul fiu a dus-o la un azil de bătrâni

Mai avea aproape doisprezece kilometri până acasă când au început să o caute.

La azil, infirmiera de dimineață găsise patul gol.

Fereastra toaletei era deschisă.

Pe pervaz rămăsese o urmă de noroi.

Directorul îl sunase imediat pe Octavian.

— Mama dumneavoastră a dispărut.

— Cum adică a dispărut?!

— Credem că a ieșit în timpul nopții.

Octavian simți că îi fuge pământul de sub picioare.

— Are nouăzeci și doi de ani!

În mai puțin de douăzeci de minute era în mașină.

Irina încercă să vină cu el.

— Lasă-mă să…

— Nu.

Era prima dată când îi vorbea astfel.

Pe drum, Octavian suna la poliție, la spitale, la primării.

Și, pentru prima dată de când își lăsase mama la azil, nu se mai putea minți.

Își amintea rugămintea ei.

„Tavi, du-mă înapoi.”

Își amintea promisiunea lui.

„În weekend vin neapărat.”

Nici măcar nu ajunsese weekendul.

Iar mama lui plecase singură spre casă.

La ora opt dimineața, poliția primi un telefon de la un șofer de camion.

— Am văzut azi-noapte o bătrână pe șoseaua județeană. Mergea spre Valea Mare. Am vrut s-o iau, dar n-a acceptat.

Octavian aproape scăpă telefonul.

Valea Mare era satul mamei.

Atunci înțelese.

Nu fugise fără țintă.

Se ducea acasă.

În același timp, Ana ajunsese la marginea satului.

Primul care o văzu fu nea Vasile, vecinul de peste drum.

Ieșise să aducă lemne când observă o siluetă mică, în basma vișinie, apropiindu-se încet.

— Ana?!

Scăpă lemnele din brațe.

Fugi spre ea.

— Doamne, femeie, de unde vii?

Ana îl privi și zâmbi.

— De la oraș.

— Pe jos?!

— Mai mult pe jos.

— Dar unde ai fost?

Bătrâna privi spre casa ei.

— M-a dus băiatul la azil.

Nea Vasile nu mai spuse nimic.

O luă de braț.

Când Ana ajunse în fața porții, se opri.

Casa era mică.

Tencuiala căzuse în câteva locuri.

Gardul trebuia reparat.

În curte, vița-de-vie era uscată.

Dar era casa în care își crescuse copilul.

Casa în care Nicolae murise ținând-o de mână.

Casa în care fiecare lucru avea o poveste.

Ana atinse poarta.

— Am ajuns, Nicule, șopti ea.

Vecinul auzi.

Se întoarse cu spatele și își șterse ochii.

Câteva femei din sat veniră imediat.

Una aprinse focul.

Alta îi aduse ceai.

Alta îi încălzi apă.

Cineva sună medicul de familie.

În mai puțin de o oră, jumătate de uliță știa că Ana Petrescu se întorsese acasă pe jos de la azil.

Când Octavian opri mașina în fața porții, în curte erau deja câțiva vecini.

Coborî și alergă spre casă.

O găsi pe mama lui lângă sobă, învelită într-o pătură.

— Mamă!

Ana ridică privirea.

Octavian îngenunche în fața ei.

— Ce-ai făcut? Puteai să mori pe drum!

Ea îl privi mult timp.

— Și acolo puteam să mor.

El încremeni.

— Dar acolo muream printre străini.

Octavian își plecă fruntea.

— Iartă-mă.

Mama nu răspunse.

Scoase încet bocceluța de sub haine.

O desfăcu.

Apoi puse pe masă batista cu banii.

— Ce sunt ăștia?

— Banii mei de înmormântare.

Octavian ridică brusc ochii.

— Ce?

— Zece mii de lei. I-am strâns după ce a murit tatăl tău.

— Mamă, de ce?

— Ca să nu te împovărez nici după ce mor.

Fiul ei începu să plângă.

Nu discret.

Nu cu demnitatea unui bărbat trecut de șaizeci de ani.

Plângea ca băiatul care, cu multe decenii înainte, căzuse dintr-un măr și alergase la ea cu genunchii însângerați.

Ana îl privi.

— Toată viața mi-a fost teamă să nu vă fiu povară. Și până la urmă tot povară am ajuns.

— Nu spune asta.

— Dar asta ai făcut, Tavi.

Cuvintele nu fuseseră rostite cu furie.

Tocmai de aceea îl loviră atât de tare.

Octavian îi luă mâinile.

— Vino acasă cu mine.

Ana clătină din cap.

— Eu sunt acasă.

— Atunci rămân eu.

— Ai serviciu.

— Îmi iau concediu.

În următoarele zile, ceva s-a schimbat.

Nu miraculos.

Nu peste noapte.

Octavian nu putea șterge faptul că își abandonase mama într-un loc în care ea îl rugase să nu o lase.

Dar putea decide ce avea să facă mai departe.

A angajat o femeie din sat care să vină zilnic la Ana. A montat bare de sprijin în baie, a reparat soba și acoperișul, iar în camera ei a instalat un buton de urgență.

El însuși venea de trei ori pe săptămână.

La început, Ana nu avea încredere în promisiunile lui.

De fiecare dată când pleca, întreba:

— Mai vii?

Iar el răspundea:

— Miercuri.

Și miercuri venea.

Apoi:

— Sâmbătă.

Și sâmbătă era acolo.

După câteva luni, Ana nu mai întreba.

Știa.

Irina a venit și ea într-o duminică.

A stat mult timp în prag înainte să spună:

— Mamă Ana, am greșit.

Bătrâna nu a răspuns imediat.

Apoi i-a pus o farfurie în față.

— Mănâncă. Ciorba se răcește.

Nu era iertare deplină.

Dar era un început.

Ana a mai trăit aproape trei ani.

A murit într-o dimineață de primăvară, în propriul pat, cu fereastra deschisă spre grădină.

Octavian era lângă ea.

Banii pentru înmormântare rămăseseră neatinși.

După slujbă, fiul i-a găsit din nou în sertarul ei, în aceeași batistă curată.

Deasupra lor se afla un bilețel.

Scrisul tremurat al mamei spunea:

„Tavi, dacă ai ajuns să citești asta, înseamnă că până la urmă n-am mai avut nevoie de bani. Nu-i cheltui pe piatră scumpă. Fă ceva bun cu ei. Și, când îmbătrânești, să nu-ți fie rușine să spui că ți-e dor de casă.”

Octavian nu a cumpărat un monument mare.

Cu banii mamei și cu încă o sumă pusă de el, a amenajat în sat un mic serviciu de ajutor pentru bătrânii rămași singuri: lemne iarna, cumpărături, transport la medic și câteva ore de îngrijire atunci când familiile nu puteau ajunge.

Pe prima pagină a registrului a scris:

„Ana Petrescu — 92 de ani. A mers spre casă până când cineva a înțeles că bătrânețea nu înseamnă să nu mai ai nevoie de un cămin.”

Iar basmaua vișinie a rămas la el.

Nu ca amintire a nopții în care mama lui fugise din azil.

Ci a dimineții în care el înțelesese, aproape prea târziu, că uneori părinții nu cer mult de la copiii lor.

Cer doar să nu fie tratați ca un lucru de care trebuie să scapi.