Soțul a aruncat farfuria, spunând că carnea era tare. N-am rămas datoare…

Am rămas nemișcată câteva secunde.

Oleg respira greu, dar nu părea speriat de ceea ce făcuse.

Părea mulțumit.

Asta a fost partea care m-a trezit.

— Ei? a spus. Acum poate înțelegi că nu trebuie să-mi pui în față orice porcărie.

M-am uitat la cioburile de lângă papucii mei.

Apoi la pata de sos de pe halat.

Și, fără să-mi dau seama de ce, am început să zâmbesc.

— De ce rânjești? a întrebat el.

— Pentru că tocmai m-ai ajutat.

— Cu ce?

Nu i-am răspuns.

Am luat mătura și fărașul.

Am strâns cioburile.

Am adunat bucățile de carne.

Am șters sosul de pe frigider.

Oleg s-a întors în sufragerie bombănind ceva despre „femeile isterice care fac teatru din orice”.

Eu mi-am spălat mâinile.

Apoi am luat geanta.

Am scos plicul.

Când am intrat în sufragerie, Oleg își acorda chitara.

Am pus plicul pe măsuța din fața lui.

— Ce-i asta?

— Deschide-l.

A tras foile afară și a început să citească.

La început avea aceeași expresie plictisită.

Apoi s-a oprit.

A mai citit o dată primul paragraf.

— Ce înseamnă asta?

— Exact ce scrie.

— Divorț?

Am dat din cap.

— Ai înnebunit?

— Nu. Cred că tocmai mi-am revenit.

A aruncat actele pe masă.

— După 30 de ani? Pentru o farfurie?

— Nu divorțez pentru o farfurie, Oleg.

M-am așezat în fotoliul din fața lui.

Pentru prima dată după foarte mult timp, nu-mi tremurau mâinile.

— Divorțez pentru miile de lucruri pe care le-am lăsat să treacă înaintea acelei farfurii.

A râs.

— Și unde o să te duci?

Acolo era întrebarea pe care o așteptam.

Oleg credea că apartamentul mă ținea captivă.

Credea că frica de singurătate era mai puternică decât orice mi-ar fi făcut.

— Nicăieri, am spus.

— Cum adică nicăieri?

— Apartamentul este al meu.

A tăcut.

— Ce prostie mai e și asta?

Am scos din plic o altă copie.

Apartamentul fusese cumpărat de mama mea cu câțiva ani înainte de căsătoria noastră și trecut pe numele meu. Oleg locuise acolo trei decenii și ajunsese să vorbească despre el ca despre „casa lui”, dar actele spuneau altceva.

Cu trei săptămâni înainte fusesem la avocat.

Verificasem tot.

— Nu mă poți da afară.

— Nu în seara asta. Știu.

Am zâmbit.

— Tocmai de aceea am făcut lucrurile legal.

Oleg s-a ridicat atât de brusc încât cablul amplificatorului s-a întins pe podea.

— Eu am băgat bani în casa asta!

— Și eu am băgat bani în chitarele tale.

S-a uitat instinctiv spre chitara spaniolă.

Atunci mi-am amintit ceva.

Cu trei ani înainte, când o cumpărase, eu plânsesem.

Banii aceia fuseseră economiile noastre pentru renovarea băii și pentru tratamentul meu dentar.

Oleg îmi spusese atunci:

— O asemenea chitară își păstrează valoarea. Este o investiție pentru amândoi.

Am arătat spre instrument.

— Dacă e o investiție pentru amândoi, o trecem și pe ea în inventarul bunurilor.

Fața lui s-a schimbat.

— Să nu îndrăznești să te atingi de chitarele mele.

— Interesant, am spus. Când era vorba despre mașina de cusut a mamei, era „un sicriu pe roți”. Când e vorba despre lucrurile tale, devin sfinte.

În următoarele minute am văzut toate versiunile lui Oleg.

Mai întâi a râs.

Apoi m-a insultat.

După aceea mi-a spus că nimeni nu mă va mai vrea la vârsta mea.

Apoi a încercat să mă sperie.

În cele din urmă, când a înțeles că nu mă răzgândesc, vocea i s-a schimbat.

— Nina… hai să nu distrugem 30 de ani pentru o ceartă.

Am privit omul din fața mea și am simțit ceva neașteptat.

Nu ură.

Nu iubire.

Oboseală.

— Tu ai distrus câte puțin în fiecare zi. Eu doar am încetat să mai repar.

În noaptea aceea am dormit în dormitor cu ușa încuiată.

Dimineața am plecat la farmacie.

La prânz m-a sunat fiica noastră.

— Mamă, tata spune că vrei să-l arunci în stradă.

Am închis ochii.

Mă așteptasem.

— Daria, vino diseară și discutăm.

A venit după serviciu.

Oleg i-a vorbit primul.

Despre cât de instabilă devenisem.

Despre cum „o simplă discuție despre mâncare” mă făcuse să cer divorțul.

Daria l-a ascultat până la capăt.

Apoi s-a întors spre mine.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

I-am povestit.

Nu doar despre farfurie.

Despre bani.

Despre umilințele de la masă.

Despre mașina de cusut.

Despre cum mergeam prin propria casă pe vârfuri.

Daria a rămas tăcută.

Apoi s-a uitat la tatăl ei.

— Ai aruncat o farfurie în mama?

— N-am aruncat-o în ea. Am aruncat-o de nervi.

— Asta trebuia să sune mai bine?

Oleg a început să protesteze.

Daria s-a ridicat.

— Tată, îți găsesc eu o chirie pentru primele luni. Dar nu o să-i cer mamei să continue să trăiască așa ca să-ți fie ție comod.

Atunci Oleg a înțeles că pierduse și ultimul argument.

A plecat după două săptămâni.

Și-a luat hainele, amplificatoarele, cablurile și majoritatea instrumentelor. Chestiunile financiare au rămas să fie rezolvate prin avocați.

În ziua în care a ieșit definitiv pe ușă, s-a întors și mi-a spus:

— O să regreți când o să rămâi singură.

Am închis ușa fără să răspund.

Apoi m-am sprijinit de ea.

Apartamentul era tăcut.

Atât de tăcut încât auzeam frigiderul.

La început, liniștea m-a speriat.

După 30 de ani, nu mai știam cum sună o casă în care nimeni nu te critică.

Am mers pe balcon.

Am tras de sub niște cutii vechi mașina de cusut a mamei.

Am șters praful de pe cutia de lemn.

Daria m-a ajutat s-o aduc în sufragerie.

Am pus-o exact în locul unde fusese chitara spaniolă.

În weekend am cumpărat material.

Nu mai cususem serios de ani întregi.

Prima cusătură a ieșit strâmbă.

A doua, la fel.

Am început să râd.

Nu era nimeni care să-mi spună că fac zgomot.

Nimeni care să-mi explice că obiectele mele strică decorul.

Nimeni care să-mi pună resturile mestecate în farfurie.

Acum 17 zile credeam că mătur cioburile unei farfurii.

Astăzi înțeleg că strângeam de pe jos ultimele bucăți ale unei vieți în care mă făcusem tot mai mică pentru ca altcineva să se simtă mare.

Iar cel mai ciudat lucru este că Oleg avusese dreptate într-o singură privință.

Am rămas singură.

Doar că singurătatea de care mă temusem atâția ani s-a dovedit mult mai blândă decât căsnicia pe care o suportasem ca s-o evit.