„De ce te-ai întors, băiete?”

— Supărată? Nu, băiete. Ca să fii supărat pe cineva trebuie să mai aștepți ceva de la el.

Andrei a coborât privirea.

Mama și-a strâns basmaua la gât.

— Eu te-am așteptat. Mult. În fiecare vară spuneam că poate vii în concediu. De Paște lăsam poarta descuiată. De Crăciun puneam încă o farfurie pe masă.

A zâmbit slab.

— Apoi am încetat.

— Mamă…

— Nu te cert. Ai avut viața ta.

— Dar puteam să vin.

— Puteai.

Răspunsul acela simplu l-a durut mai mult decât orice reproș.

Andrei s-a ridicat și a început să privească prin casă.

Abia atunci a observat cât de puține lucruri se schimbaseră.

Ceasul vechi încă ticăia pe perete.

Fotografia tatălui său, mort cu 12 ani în urmă, era în același loc.

Pe dulap stătea poza lui Andrei de la absolvirea liceului.

Lângă ea, una de la nuntă.

Și alta cu fiul lui când avea 5 ani.

— Le-ai păstrat pe toate?

— Ce altceva să păstrez?

Andrei n-a răspuns.

În noaptea aceea nu a putut dormi.

Camera copilăriei lui era aproape neschimbată. Mama pusese așternuturi curate, iar pe sobă lăsase lemne pentru dimineață.

Într-un sertar a găsit ceva ce l-a făcut să se așeze pe marginea patului.

Un teanc de plicuri.

Pe fiecare era scris numele lui.

„Pentru Andrei.”

„Pentru băiatul meu.”

„Dacă ajunge acasă.”

Unele aveau câte o dată.

Primul era de acum 17 ani.

A deschis unul.

Mama îi povestea lucruri mărunte. Că reparase gardul. Că mătușa Galina îi adusese mere. Că murise bătrânul lor câine.

La final scria:

„Nu-ți trimit scrisoarea, fiindcă ești ocupat. Poate vii și îți povestesc eu.”

A deschis alta.

„Astăzi ar fi fost ziua tatălui tău. Am stat singură la masă. Nu te-am sunat, pentru că mi-ai spus că ai ședință.”

Alta.

„Am căzut lângă fântână. Nu mi-am rupt nimic. Să nu te sperii dacă afli. Galina m-a ajutat.”

Andrei și-a acoperit fața cu palmele.

Nu știa nimic.

Absolut nimic.

În mintea lui, mama fusese mereu „bine”.

Pentru că atunci când o întreba la telefon „Ești bine?”, ea răspundea:

„Sunt bine, băiete.”

Iar el acceptase răspunsul pentru că îi convenea.

Dimineața s-a trezit devreme și a găsit-o în bucătărie încercând să ridice o găleată cu apă.

— Lasă-mă pe mine.

De data aceasta, mama nu s-a împotrivit.

S-a așezat pe scaun și l-a privit cum pune lemne pe foc.

— Nu știi să le așezi, a murmurat.

Andrei a râs pentru prima dată.

— Am uitat.

— Ai uitat multe.

Nu era răutate în vocea ei.

Doar adevăr.

După micul dejun, Andrei a spus:

— Mamă, vii cu mine la oraș.

Ea a ridicat privirea.

— Unde?

— La mine. Avem loc. Îți facem analize, mergem la cei mai buni medici. Nu mai stai singură aici.

Mama a clătinat din cap.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că aici e casa mea.

— Casa asta cade!

— Și eu tot cad. Asta nu înseamnă că trebuie să mă arunci.

— Nu asta am vrut să spun.

— Știu.

Andrei s-a așezat în fața ei.

— Atunci ce vrei să fac?

Mama l-a privit îndelung.

— Acum mă întrebi?

N-a știut ce să răspundă.

— Banii tăi au fost buni, Andrei. Am reparat acoperișul. Am cumpărat medicamente. Am avut lemne iarna. Nu spun că n-au ajutat.

Apoi și-a pus palma slabă peste mâna lui.

— Dar banii nu intră pe poartă și nu spun „mamă”.

Lui Andrei i s-au umplut ochii de lacrimi.

— Iartă-mă.

Mama și-a retras încet mâna.

— Eu te-am iertat demult. Tu trebuie să vezi dacă te poți ierta singur.

În ziua aceea, Andrei nu s-a mai întors la oraș.

Nici în următoarea.

Și-a sunat adjunctul și i-a spus că va lipsi.

Pentru prima dată după mulți ani, o lucrare importantă urma să continue fără el.

Și, spre surprinderea lui, compania nu s-a prăbușit.

A dus-o pe mama la spitalul din orașul apropiat.

Diagnosticul nu era bun.

Inima era foarte slăbită.

Medicii nu promiteau mult timp.

Dar existau tratamente care îi puteau ușura starea.

Andrei a început apoi să repare casa.

Nu pentru a o transforma într-o vilă.

Mama n-ar fi acceptat.

A reparat acoperișul, a schimbat câteva scânduri din podea, a întărit gardul și a montat o balustradă lângă trepte.

În fiecare seară stăteau împreună la masă.

De data aceasta, el vorbea mai puțin.

Și întreba mai mult.

Despre tatăl lui.

Despre sat.

Despre copilăria lui.

Despre cei 20 de ani în care lipsise.

Într-o seară, mama a scos dintr-un dulap o cutie.

Înăuntru erau aproape toate transferurile de bani pe care i le trimisese.

Nu bancnotele, ci chitanțele.

Păstrate cu grijă.

— De ce le-ai ținut?

— Ca să știu că ești viu.

Andrei a simțit cum i se strânge pieptul.

Pentru el, transferurile fuseseră dovada că își îndeplinea obligația.

Pentru ea, fuseseră dovada că fiul ei exista undeva.

Au trecut trei luni.

Mama nu a prins primăvara.

A murit într-o dimineață liniștită de februarie, în patul ei, cu Andrei lângă ea.

În seara precedentă îl întrebase:

— Când pleci înapoi?

— Nu mă grăbesc.

— Ai serviciu.

— Am.

— Familie.

— Am.

— Atunci să nu-ți pierzi viața stând lângă mine.

Andrei i-a strâns mâna.

— Mamă, viața mea n-am pierdut-o aici. Am pierdut 20 de ani nefiind aici.

Ea a zâmbit.

Foarte puțin.

— Bine că ai înțeles.

Acestea au fost ultimele cuvinte limpezi pe care i le-a spus.

După înmormântare, Andrei a rămas singur în casa veche.

Toți plecaseră.

A stat pe banca de lângă poartă, exact acolo unde o găsise în prima zi.

Și a privit drumul.

Atunci a înțeles de ce mama stătuse acolo atât de des.

Din locul acela se vedea primul orice om care intra în sat.

Orice mașină.

Orice siluetă.

Orice fiu care, poate, într-o zi, se întorcea acasă.

Andrei nu a vândut casa.

A reparat-o.

Și de atunci venea în fiecare lună.

Uneori singur.

Alteori cu fiul său.

Într-o vară, băiatul lui l-a întrebat:

— Tată, de ce ții atât de mult la casa asta? Tu nici măcar nu mai locuiești aici.

Andrei s-a uitat spre banca de la poartă.

— Pentru că aici am învățat ceva prea târziu.

— Ce?

Andrei a rămas câteva clipe tăcut.

— Că poți trimite bani unui om ani întregi și totuși să-l lași singur. Și că uneori „vin anul viitor” este cea mai lungă promisiune din lume.

Apoi a pus mâna pe umărul fiului său.

— Dacă într-o zi o să simți că nu ai timp să vii să mă vezi, să-ți amintești de bunica.

Băiatul a dat din cap.

Iar Andrei s-a uitat din nou spre drumul pe care, cu 20 de ani întârziere, se întorsese acasă.