Bunica mea de 87 de ani a sunat plângând întreaga familie și ne-a spus

Bunica nu răspunse imediat.

Se uită la scaunul gol, apoi la ceasul de pe perete.

— Pentru cineva care ar trebui să ajungă în curând.

Mama mă privi nedumerită.

— Mamă, cine?

— Aveți puțină răbdare.

Ne-am așezat cu toții la masă, dar nimeni nu avea poftă de mâncare.

Copiii erau singurii care nu înțelegeau tensiunea. Alergau între camere, luau bucăți de plăcintă și râdeau.

Noi, adulții, o urmăream pe bunica la fiecare mișcare.

La un moment dat, unchiul meu nu mai rezistă.

— Mamă, te rog. Dacă ești bolnavă, spune-ne.

Bunica își lăsă lingura jos.

— Am fost la medic.

Toată masa încremeni.

Mama își duse mâna la gură.

— Și?

Bunica oftă.

— Și medicul mi-a spus că, pentru vârsta mea, sunt surprinzător de bine.

Pentru câteva secunde nimeni nu înțelese.

— Cum adică? întrebă mătușa Linda.

— Exact cum am spus. Inima încă merge. Analizele nu sunt perfecte, dar nici eu nu mai am douăzeci de ani.

Mama aproape strigă:

— Atunci de ce ne-ai spus că este ultima noastră cină?!

Bunica ridică ochii.

— Pentru că este.

Tăcerea reveni.

— Ultima cină în casa asta.

Am privit-o fără să înțeleg.

Bunica se ridică încet și luă un plic gros de pe bufet.

— Am vândut casa.

Mama se ridică brusc.

— Ai făcut ce?!

— Am vândut-o.

— Fără să ne spui?

— Este casa mea, răspunse bunica simplu.

Nimeni nu mai spuse nimic.

Bunica se uită în jurul mesei.

— Știți câte camere are casa asta?

Fratele meu ridică din umeri.

— Patru?

— Cinci. Știți câte folosesc?

Nimeni nu răspunse.

— Două. Bucătăria și dormitorul. În rest, șterg praful de pe lucrurile oamenilor care nu mai locuiesc aici.

Vocea îi tremură.

— Tatăl vostru a murit acum doisprezece ani. Voi ați plecat cu mult înainte. Nepoții au crescut. Strănepoții vin de două ori pe an. Eu am rămas aici păzind camere goale și așteptând telefoane.

Mama începu să plângă.

— Mamă…

— Nu vă acuz.

Bunica o opri cu mâna.

— Aveți viețile voastre. Așa trebuie să fie. Numai că într-o zi mi-am dat seama că și eu încă mai am una.

Exact atunci se auzi soneria.

Toți întoarserăm capetele.

Bunica zâmbi.

— A venit.

Se duse la ușă.

După câteva clipe se întoarse alături de un bărbat înalt, cu părul complet alb, sprijinit într-un baston.

Părea să aibă aproximativ vârsta ei.

Bunica îl conduse direct spre scaunul gol.

— El este Petre.

Mama se uită la bărbat.

Apoi la bunica.

— Cine este Petre?

Bunica roși.

La 87 de ani, bunica mea roșea ca o adolescentă.

— Prietenul meu.

Mătușa Linda aproape scăpă paharul.

— Prietenul tău?!

Petre zâmbi stânjenit.

— Îmi pare bine să vă cunosc, în sfârșit.

„În sfârșit.”

Cele două cuvinte ne făcură pe toți să ne uităm și mai mirați.

Bunica izbucni în râs.

— Ne cunoaștem de aproape un an.

— Un an?! exclamă mama.

— La piață, explică bunica. Ne certam pentru ultima legătură de pătrunjel.

Petre interveni:

— Ea a câștigat.

— Normal că am câștigat, spuse bunica.

Pentru prima dată în acea seară am râs cu toții.

Apoi bunica ne explică adevărul.

Petre era văduv.

Locuia într-un orășel la aproape 200 de kilometri distanță, unde avea o casă mică lângă un lac.

În ultimele luni, vorbiseră zilnic.

Se vizitaseră.

Iar bunica luase o decizie.

— Mă mut.

Mama părea incapabilă să proceseze informația.

— Cu el?

— Nu chiar cu el. Casa lui are o anexă mică, separată. O voi amenaja pentru mine.

Petre zâmbi.

— Deși probabil va sta mai mult în bucătăria mea decât în casa ei.

Bunica îl lovi ușor peste braț.

— Nu te obișnui.

Apoi se întoarse către noi.

— Am 87 de ani. Nu știu dacă mai am zece ani, doi ani sau șase luni. Dar timpul care mi-a rămas nu vreau să-l petrec stând lângă telefon și așteptând să vă amintiți că exist.

Cuvintele acelea au durut.

Pentru că erau adevărate.

Ne spuseserăm mereu că bunica „era bine”.

Că avea vecini.

Că o sunam.

Că urma să mergem weekendul viitor.

Apoi weekendul viitor devenea luna următoare.

Și luna următoare devenea Crăciunul.

— De aceea ai dat lucrurile? am întrebat.

A dat din cap.

— Nu pot lua o viață întreagă după mine. Albumele sunt pentru voi. Vaza am dat-o unei femei care o admira de douăzeci de ani. Mobila va merge unde este nevoie de ea.

— Și banii din casă? întrebă unchiul.

Bunica îl privi atât de sever, încât el coborî imediat ochii.

— O parte îi păstrez ca să trăiesc.

Apoi zâmbi.

— Șocant, știu.

Am râs din nou.

— Restul îl împart între voi cât încă sunt aici și pot vedea dacă faceți vreo prostie cu el.

— Mamă! protestă Linda.

— Ce? După ce mor, n-o să mai pot comenta.

În seara aceea am stat la masă până aproape de miezul nopții.

Bunica ne-a povestit lucruri pe care nu le mai auzisem.

Despre primul ei salariu.

Despre bunicul.

Despre ziua în care aproape fugise de acasă înainte de nuntă pentru că se certaseră din cauza unei perechi de pantofi.

Despre cât de greu fusese primul an după moartea lui.

Și despre cât de rușine îi fusese când își dăduse seama că, la 86 de ani, îi plăcea din nou de un bărbat.

La plecare, am îmbrățișat-o.

— Bunico, de ce ai spus „ultima cină”? Puteai pur și simplu să ne spui că vinzi casa.

M-a privit cu acea expresie șireată pe care o avea când eram copil.

— Și ați fi venit toți?

Am deschis gura.

Apoi am închis-o.

Bunica zâmbi.

— Exact.

Trei săptămâni mai târziu s-a mutat.

Am mers cu toții s-o ajutăm.

Casa ei nouă era mică, luminoasă și avea o terasă orientată spre lac.

Petre locuia la nici treizeci de metri.

În prima fotografie pe care ne-a trimis-o după mutare, bunica stătea pe terasă în pantofii ei roșii, cu o ceașcă de cafea în mână.

Petre era lângă ea.

Sub fotografie scrisese:

„Sunt bine. Nu vă faceți griji. Și nu veniți fără să sunați. S-ar putea să am planuri.”

Avea 87 de ani.

Și, în timp ce noi ne pregătiserăm să ne luăm rămas-bun de la ea, bunica nu își pregătea sfârșitul.

Își pregătea începutul.