I-am donat un rinichi soțului meu după 22 de ani de căsnicie

Victor află despre incendiu în aceeași dimineață.

O sună de șaptesprezece ori.

Sorina nu răspunse.

Apoi veniră mesajele.

„CE AI FĂCUT?”

„Casa a ars!”

„Sună-mă imediat!”

Și, după aproape o oră:

„Sorina, poliția vrea să vorbească cu tine.”

La ultimul mesaj, Sorina zâmbi pentru prima dată.

Pentru că exact asta aștepta.

Cu două luni înainte, instalația electrică a casei începuse să facă probleme. Un electrician avertizase că tabloul principal trebuia schimbat urgent.

Victor refuzase.

— Nu aruncăm bani pe prostii. Mai rezistă.

Sorina păstrase devizul.

Păstrase mesajele.

Păstrase inclusiv e-mailul în care îi ceruse lui Victor să aprobe reparația și răspunsul lui:

„Nu mai dramatiza. Dacă arde casa, îți cumpăr alta.”

Investigatorii stabiliră ulterior că incendiul pornise de la un scurtcircuit.

Sorina nu provocase nimic.

Doar avusese nefericirea de a privi de la distanță cum nepăsarea soțului ei mistuia casa pe care acesta tocmai i-o promisese amantei.

Dar Victor încă nu știa partea cea mai importantă.

Casa nu era singurul lucru pe care îl pierduse.

La două zile după incendiu, Sorina intră în cabinetul avocatei sale, Andreea Marinescu.

Puse pe birou certificatul de căsătorie, actele casei, extrasele bancare și plicul de la clinica oncologică.

Andreea îl observă imediat.

— Ce este asta?

Sorina tăcu câteva secunde.

— Motivul pentru care n-am vrut să pierd timpul certându-mă cu Victor.

Deschise plicul.

În decembrie, în timpul analizelor făcute pentru transplant, medicii descoperiseră o formațiune suspectă.

Investigațiile ulterioare arătaseră că avea nevoie de tratament și monitorizare oncologică.

Prognosticul nu era lipsit de speranță.

Dar Sorina nu mai putea continua să-și trăiască viața ca și cum timpul ei ar fi fost nelimitat.

— Victor știe? întrebă Andreea.

— Nu.

— De ce nu i-ai spus?

Sorina zâmbi amar.

— Voiam să-i spun după transplant. Credeam că o să avem grijă unul de celălalt.

Andreea își scoase ochelarii.

— Și acum?

— Acum vreau divorț.

În următoarele zile, au început să verifice finanțele familiei.

Și atunci au descoperit-o pe Rita.

Nu doar în telefonul lui Victor.

În conturi.

Hoteluri.

Bijuterii.

Vacanțe.

Chiria unui apartament din centrul Bucureștiului.

Plăți lunare regulate.

În doi ani, Victor cheltuise aproape 400.000 de lei din banii familiei pentru relația lui secretă.

Dar exista ceva și mai grav.

Cu patru luni înainte de transplant, Victor îi trimisese notarului său un e-mail.

Subiect:

TRANSFER PROPRIETATE PIPERA

În mesaj scria:

„După operație, Sorina va fi vulnerabilă. Pregătește actele. O conving eu să semneze.”

Andreea ridică privirea din laptop.

— Sorina…

— Știu.

— Nu, cred că nu înțelegi. Nu plănuia doar să te părăsească. Plănuia să obțină casa imediat după ce îi donai rinichiul.

Pentru prima dată de când îl auzise vorbind cu Rita, Sorina plânse.

Dar doar câteva minute.

Apoi își șterse ochii.

— Atunci să terminăm.

Când Victor fu externat, fratele lui îl aduse cu mașina până în Pipera.

Victor coborî încet, încă slăbit după transplant.

Se opri în fața porții.

În locul casei se aflau pereți înnegriți, ferestre sparte și banda de protecție rămasă după intervenția pompierilor.

— Doamne…

Apoi observă ceva prins de poartă.

Un plic.

Pe el scria:

VICTOR VANCE

Îl deschise.

Înăuntru se aflau actele de divorț.

Sub ele era o copie a e-mailului trimis notarului.

Și încă o foaie.

O notificare oficială din partea avocatului Sorinei privind bunurile și sumele care urmau să fie analizate în procedura de divorț.

Telefonul îi sună.

Rita.

Victor răspunse imediat.

— Iubito…

Dar vocea femeii era furioasă.

— Mi-ai spus că voi primi casa.

Victor privi ruinele.

— A fost un incendiu.

— Și unde ar trebui să locuiesc?

— Rita, tocmai am ieșit din spital.

— Nu este problema mea.

Apoi închise.

Victor rămase în fața porții, cu actele într-o mână și telefonul în cealaltă.

Pentru prima dată după douăzeci și doi de ani, Sorina nu era acolo să rezolve problema.

Nu era acolo să-i pregătească medicamentele.

Nu era acolo să-i gătească.

Nu era acolo să-i organizeze consultațiile.

Nu era acolo să-i spună că totul va fi bine.

Femeia despre care spusese că „nu știe să facă altceva decât să aibă grijă de el” plecase.

Trei luni mai târziu, Sorina stătea în sala de așteptare a clinicii oncologice.

Tratamentul începuse bine.

Lângă ea era Andreea, cu un dosar gros în brațe.

— Victor contestă în continuare anumite sume, îi spuse.

Sorina ridică din umeri.

— Lasă-l.

— Și Rita?

— Ce-i cu ea?

Andreea zâmbi.

— L-a părăsit.

Sorina râse încet.

— Casa?

— Se pare că dragostea lor avea nevoie de minimum trei niveluri și garaj pentru două mașini.

Sorina clătină din cap.

Apoi asistenta îi strigă numele.

Înainte să intre în cabinet, își privi mâna stângă.

Urma verighetei aproape dispăruse.

Cicatricea operației încă se vedea.

Nu o ura.

Îi amintea de o alegere făcută din iubire, chiar dacă omul care primise acea iubire nu o meritase.

Victor îi luase douăzeci și doi de ani.

Primise chiar și o parte din trupul ei.

Dar nu avea să primească și restul vieții ei.

Sorina deschise ușa cabinetului și intră.

De data aceasta, singura viață pe care venise s-o salveze era a ei.