Soția mea a așteptat până când medicii mi-au spus că mai am doar 5 zile de trăit

Mariana s-a întors la spital la ora 13:40.

Avea ochelari de soare, o geantă nouă și o expresie perfect îndurerată.

— Cum se simte soțul meu? — a întrebat-o pe asistentă.

— Stabil.

Mariana s-a oprit.

— Stabil?

Era un singur cuvânt.

Dar asistenta a observat dezamăgirea din vocea ei.

În salon, Artur părea adormit.

Mariana s-a apropiat.

— Iubirea mea…

El nu a reacționat.

Și-a scos telefonul și i-a scris lui Rodrigo:

„Încă respiră. Doctorii au spus maximum 5 zile.”

Răspunsul a venit imediat.

„Atunci mai avem puțină răbdare.”

Mariana a zâmbit.

Nu știa că, în acel moment, toxicologul solicitat de avocatul lui Artur analiza deja probele de sânge recoltate în dimineața aceea.

Și rezultatele preliminare ridicaseră un semnal de alarmă.

Nivelul de digoxină era mult peste intervalul terapeutic.

Mai important, medicii opriseră administrarea oricărui medicament adus de acasă.

În următoarele douăzeci și patru de ore, starea lui Artur nu s-a agravat.

S-a stabilizat.

Apoi, încet, a început să se îmbunătățească.

Mariana devenea tot mai agitată.

— Mi s-a spus că inima lui cedează!

Medicul a rămas calm.

— Am identificat o posibilă cauză toxicologică pentru o parte dintre simptome.

Mariana a amuțit.

— Toxicologică?

— Investigăm.

În acea seară, Mariana nu i-a mai adus „vitaminele”.

Nici nu mai avea cum.

Accesul ei la tratamentul lui fusese restricționat.

Două zile mai târziu, Artur stătea ridicat în pat când avocatul său, Victor Dumitrescu, a intrat în salon.

— Avem confirmarea.

Artur l-a privit.

— Spune-mi.

— Intoxicație cu digoxină. Iar înregistrarea ta este suficient de clară încât procurorii să vrea să discute cu tine.

Artur a închis ochii.

Era dovada că nu delirase.

Dar confirmarea îl durea mai mult decât se așteptase.

— Și testamentul?

— Înregistrat. La fel și actele pentru fundație.

Artur îl privi.

— Diego?

— N-a acceptat să primească personal averea.

Pentru prima dată după multe zile, Artur a zâmbit.

— Știam că n-o va face.

Adevărul era că Artur nici nu intenționase să transforme un tânăr de 25 de ani într-un moștenitor nepregătit al unei averi uriașe.

Testamentul fusese construit altfel.

O sumă suficientă fusese rezervată pentru operația Cameliei, recuperare și educația ei.

Restul averii urma să finanțeze o fundație pentru copii cu afecțiuni cardiace proveniți din familii fără posibilități.

Diego avea să ocupe un loc în consiliul fundației, alături de medici, avocați și administratori profesioniști.

Nu 82 de milioane pentru lux.

82 de milioane pentru vieți.

Mariana urma să afle însă abia mai târziu.

În a cincea zi, cea în care Artur ar fi trebuit, potrivit prognosticului inițial, să fie aproape de moarte, Mariana a intrat în salon.

Și l-a găsit stând pe marginea patului.

A scăpat geanta.

— Tu…

Artur a ridicat privirea.

— Eu.

— Cum?

— Se pare că atunci când cineva încetează să-mi mai otrăvească medicamentele, organismul meu încă știe să lupte.

Mariana a devenit albă.

— Nu știu despre ce vorbești.

Artur a apăsat ecranul telefonului.

Vocea ei a umplut salonul.

„Digoxina și-a făcut treaba.”

Mariana s-a prins de spătarul unui scaun.

Apoi s-a auzit propria ei voce:

„Rodrigo și cu mine…”

— Oprește!

Artur a oprit înregistrarea.

— De ce? Nu-ți mai place vocea ta?

— Era o glumă.

— O glumă?

Ușa s-a deschis.

Au intrat avocatul, doi anchetatori și un reprezentant al spitalului.

Mariana a făcut un pas înapoi.

— Artur, ascultă-mă…

— Te-am ascultat suficient.

— Rodrigo m-a manipulat!

— Atunci le vei putea explica lor.

Unul dintre anchetatori s-a apropiat.

Mariana a început să plângă.

De data aceasta nu mai erau lacrimile elegante pe care le afișase în fața medicilor.

— Sunt soția ta!

Artur a privit-o lung.

— Ai fost.

După plecarea ei, Artur a rămas tăcut.

Victor i-a pus o mapă pe noptieră.

— Mai există un lucru.

— Ce?

— Rodrigo a încercat azi-dimineață să retragă bani dintr-un cont al companiei folosind o împuternicire.

Artur aproape a râs.

— Au început să împartă cadavrul înainte să existe.

Dar documentele fuseseră deja blocate.

Conturile erau protejate.

Proprietățile nu puteau fi vândute.

Iar înregistrarea, analizele toxicologice și mesajele recuperate de anchetatori transformaseră ceea ce Mariana crezuse că va fi o moarte naturală într-un dosar penal.

Câteva săptămâni mai târziu, Artur a ieșit din spital sprijinindu-se într-un baston.

Diego îl aștepta la intrare.

Lângă el era Camelia.

Fata ținea în mâini o mapă medicală.

— Domnule Artur — spuse Diego — am primit confirmarea.

— Pentru operație?

Diego a dat din cap.

Nu mai putea vorbi.

Camelia s-a apropiat timid.

— Fratele meu mi-a spus ce ați făcut.

Artur a zâmbit.

— Fratele tău a făcut partea importantă. A ales să fie un om cinstit atunci când ar fi putut profita.

Fata l-a îmbrățișat.

Artur a închis ochii.

Pentru prima dată după mult timp, nu s-a gândit la fabrici.

Nici la apartamente.

Nici la milioanele din conturi.

Șase luni mai târziu, Camelia s-a întors acasă după operație.

Intervenția reușise.

Iar fundația creată de Artur finanța deja tratamentul altor doisprezece copii.

În ziua inaugurării primului centru, un reporter l-a întrebat:

— După tot ce vi s-a întâmplat, nu regretați că ați muncit o viață întreagă pentru o avere pe care aproape ați pierdut-o?

Artur s-a uitat spre Diego și Camelia.

Apoi spre familiile care așteptau pe hol.

— Ba da. Regret un singur lucru.

— Care?

— Că a trebuit să fiu la cinci zile de moarte ca să înțeleg ce trebuia să fac cu banii cât încă eram viu.