„Soțul a plecat în vacanță cu mama lui, lăsându-și soția singură cu renovarea. Dar ea n-a plâns…”

Laura nu s-a ridicat să-i conducă.

A rămas în pat până când a auzit ușa de la intrare închizându-se.

Abia atunci și-a luat telefonul.

Avea trei mesaje de la șeful echipei de renovare.

„Doamnă Laura, trebuie să discutăm urgent despre instalația electrică.”

„Mai avem nevoie de materiale.”

„Soțul dumneavoastră a spus că plătiți dumneavoastră diferența.”

Laura a citit ultimul mesaj de două ori.

Apoi a deschis aplicația bancară.

Contul comun în care puneau lunar bani pentru renovare avea aproape 18.000 de lei mai puțin decât cu o săptămână înainte.

A verificat tranzacțiile.

Agenție de turism.

Bilete de avion.

Hotel.

Transfer.

Laura a simțit furia urcându-i în piept, dar n-a sunat.

În schimb, și-a făcut capturi de ecran.

Apoi a deschis sertarul în care păstra toate documentele apartamentului.

Contractul de vânzare-cumpărare.

Convenția matrimonială.

Contractul de credit.

Facturile.

Totul era clar.

Apartamentul era al ei.

Creditul era achitat din contul ei.

Alexandru contribuise sporadic la cheltuielile curente, dar nu dobândise niciun drept asupra locuinței prin simplul fapt că era soțul ei.

În următoarele zece zile, Laura nu și-a luat concediu.

A făcut exact contrariul.

Muncea dimineața, iar după-amiaza mergea pe șantier.

A schimbat echipa de electricieni după ce descoperise că Alexandru acceptase o ofertă mult prea scumpă de la un „prieten”.

A renegociat prețul gresiei.

A renunțat la câteva finisaje inutile.

Și, pentru prima dată de când începuse renovarea, a luat toate deciziile fără să audă:

„Trebuie să vorbesc întâi cu mama.”

În a patra zi, Alexandru i-a trimis o fotografie de pe plajă.

El și Elena stăteau sub o umbrelă, cu pahare colorate în mâini.

„Vezi? Mama e alt om aici. Avea nevoie de asta.”

Laura a răspuns simplu:

„Mă bucur.”

Atât.

Răspunsul l-a neliniștit mai mult decât orice ceartă.

În seara următoare a sunat-o.

— Cum merge renovarea?

— Foarte bine.

— Ai plătit materialele?

— Da.

— Din ce bani?

Laura zâmbi.

— Din banii mei.

A urmat o pauză.

— Laura, suntem căsătoriți. Nu există „banii mei”.

— Interesant. Când ai plătit vacanța fără să mă întrebi, existau.

Alexandru închise.

La întoarcerea lor din Turcia, Elena intră în apartamentul ei bronzată, încărcată cu suveniruri și extrem de bine dispusă.

— Laura! Vino să vezi ce ți-am adus!

Nimeni nu răspunse.

— Laura?

Elena deschise ușa camerei.

Dulapul era gol.

Laptopul dispăruse.

Hainele Laurei nu mai erau acolo.

Pe pat se afla o singură cheie.

— Alex!

Fiul ei veni alergând.

— Ce?

— A plecat!

Alexandru scoase telefonul.

Laura îi răspunse abia la al treilea apel.

— Unde ești?

— Acasă.

— Cum adică acasă?

— În apartamentul meu.

— Dar nu e gata!

— Acum este locuibil.

— Vin imediat.

Patruzeci de minute mai târziu, Alexandru bătea în ușa noului apartament.

Laura îi deschise.

În spatele ei se vedeau pereții proaspăt zugrăviți, parchetul montat și o canapea simplă în living.

— De ce ți-ai mutat lucrurile fără mine?

— Pentru că m-am săturat să locuiesc cu mama ta.

Alexandru încercă să intre.

Laura nu se dădu la o parte.

— Ce faci?

— Intru în casa mea.

— Nu.

El râse scurt.

— Laura, sunt soțul tău.

— Deocamdată.

Zâmbetul îi dispăru.

Laura îi întinse un plic.

Înăuntru era cererea de divorț pregătită de avocat.

— Ai înnebunit pentru o vacanță?

— Nu divorțez din cauza unei vacanțe.

Îl privi drept în ochi.

— Divorțez pentru că ai folosit banii destinați casei noastre ca să pleci cu mama ta și să mă pedepsești. Pentru că ai privit luni întregi cum mă umilea și n-ai spus nimic. Pentru că ai cumpărat o mașină din economiile noastre și ai trecut-o doar pe numele tău, iar când eu mi-am protejat moștenirea, ai numit asta trădare.

Alexandru se înroși.

— Și eu am drepturi!

— Sigur că ai. De aceea vor discuta avocații noștri.

Atunci apăru Elena.

Urcase în grabă după el.

— Ce circ mai este și ăsta?

Laura o privi calm.

— Niciun circ. Doar mă mut definitiv în locuința pentru care am plătit.

Elena pufni.

— Și unde o să stea Alex?

Laura ridică din umeri.

— La dumneavoastră. Din câte am înțeles, nu este o persoană străină.

Elena rămase cu gura întredeschisă.

Alexandru făcu un pas înainte.

— Nu poți să mă dai afară așa.

— Nu te dau afară. Nu ai locuit niciodată aici. Renovarea nici măcar nu era terminată când ai plecat.

În săptămânile următoare, Alexandru încercă să o convingă să renunțe la divorț.

Mai întâi veni cu flori.

Apoi cu scuze.

După aceea cu reproșuri.

La final, cu promisiunea că „mama nu se va mai băga”.

Dar Laura înțelesese ceva ce nu mai putea uita.

Problema nu fusese Elena.

Problema fusese bărbatul care, de fiecare dată când trebuia să aleagă între respectul pentru soția lui și aprobarea mamei sale, alesese confortul.

Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.

Alexandru și-a păstrat mașina.

Laura și-a păstrat apartamentul și obligațiile financiare care îi reveneau conform actelor.

În prima seară petrecută singură în locuința complet terminată, mama ei a venit cu două pahare și o sticlă de vin.

Ana s-a uitat în jur.

— Regreți?

Laura s-a gândit câteva secunde.

Apoi a privit balconul, pereții pe care îi alesese singură și cutiile încă nedesfăcute din hol.

— Da.

Mama ei o privi surprinsă.

Laura zâmbi.

— Regret că am avut nevoie de o vacanță în Turcia ca să înțeleg că eram singură în căsnicia asta de mult timp.

Au ciocnit paharele.

Iar la aproape o mie cinci sute de kilometri distanță de Antalya, Laura a avut în sfârșit concediul de care avea cu adevărat nevoie.

Nu la mare.

Nu într-un hotel.

Ci în propria ei casă, unde nimeni nu-i mai spunea că era o străină.