Frizerul fiului meu de 9 ani mi-a șoptit: „Uită-te în spatele urechii lui.”

Pe preșul din fața ușii era un plic alb.

Nu fusese acolo când intraserăm în casă.

Eram sigură.

Polițistul care tocmai se întorsese de la mașină și-a ridicat imediat mâna.

— Nu vă apropiați.

Matei s-a lipit de mine.

— Ăsta e omul.

— Care om?

— El mi-a dat un plic la școală.

Mi s-a tăiat respirația.

— Când?

— Acum câteva zile. Mi-a zis să ți-l dau, dar după aceea mi-a spus că nu mai trebuie.

Unul dintre agenți s-a aplecat spre el.

— Matei, omul acela te-a atins?

Băiatul meu și-a dus instinctiv mâna la ureche.

— Mi-a dat părul la o parte. A zis că am ceva murdar aici.

Polițiștii s-au privit.

Unul dintre ei și-a pus mănuși și a ridicat plicul.

Pe față era scris un singur cuvânt:

ANDREEA.

Numele meu.

Înăuntru se afla o fotografie.

Era făcută chiar în fața casei noastre.

Eu și Matei coboram din mașină.

Pe spatele fotografiei scria:

„Trebuie să afli adevărul despre Mihai.”

Mihai fusese soțul meu.

— Cine face asta? am întrebat.

Polițistul nu mi-a răspuns.

În schimb, mi-a cerut telefonul și m-a întrebat dacă mai păstram lucrurile soțului meu.

— Câteva cutii în debara.

Am mers împreună.

După moartea lui Mihai într-un accident rutier, nu avusesem puterea să arunc aproape nimic. Haine, acte, câteva scule, fotografii și laptopul lui vechi erau încă acolo.

Unul dintre polițiști a întrebat:

— Cu ce se ocupa soțul dumneavoastră?

— Era electrician. Lucra pentru o firmă care instala sisteme de securitate.

Agentul s-a oprit.

— Sisteme de supraveghere?

— Da.

Atunci am înțeles de ce întrebase.

Obiectul de la urechea lui Matei.

Polițiștii au chemat un specialist.

După aproape o oră am primit explicația.

Nu era un microfon sofisticat și nici vreun dispozitiv implantat, așa cum îmi imaginasem în panică.

Era un mic dispozitiv de localizare, lipit superficial de piele.

Cineva voia să știe unde merge Matei.

Dar întrebarea era de ce.

În aceeași după-amiază, poliția a cerut imaginile camerelor de la școală.

Bărbatul apărea clar.

Când mi-au arătat fotografia, am simțit că mi se înmoaie genunchii.

Îl cunoșteam.

Se numea Sorin Pavel.

Fusese coleg cu Mihai.

Îl văzusem de câteva ori înainte ca soțul meu să moară.

— El este, a spus Matei imediat. El mi-a zis că era prieten cu tata.

Poliția l-a găsit în aceeași seară.

Dar ceea ce le-a spus a schimbat totul.

Sorin nu încerca să-i facă rău lui Matei.

Cel puțin asta susținea.

Cu câteva săptămâni înainte de moarte, Mihai îi dăduse un stick de memorie și îi spusese:

— Dacă mi se întâmplă ceva, păstrează-l. Nu-l da nimănui până când nu ești sigur că Andreea și Matei sunt în siguranță.

Sorin crezuse că Mihai era paranoic.

Apoi Mihai murise.

După accident, cineva îi spărsese apartamentul lui Sorin.

Nu fusese furat televizorul.

Nici banii.

Dispăruseră doar documente legate de firma unde lucraseră împreună.

Sorin se speriase și plecase din București.

Se întorsese recent după ce aflase că unul dintre foștii directori ai companiei îl căuta pe Matei.

Dispozitivul de localizare fusese însă greșeala lui.

Spunea că îl pusese pentru a vedea dacă cineva urmărea traseul copilului.

Polițiștii nu au apreciat deloc „metoda”.

Dar stickul exista.

Și pe el se afla motivul pentru care Mihai murise.

Firma pentru care lucrase instala sisteme de supraveghere în clădiri de birouri, depozite și locuințe de lux.

Mihai descoperise că unul dintre directori păstra ilegal copii ale înregistrărilor și le folosea pentru șantaj.

În ultimele săptămâni înainte de accident strânsese dovezi.

Eu nu știusem nimic.

Dar mai exista ceva pe stick.

Un videoclip făcut de Mihai.

Când polițistul l-a pornit, aproape că nu am putut privi ecranul.

Soțul meu era acolo.

Viu.

— Andreea, dacă vezi înregistrarea asta, înseamnă că n-am reușit să rezolv lucrurile singur.

Mi-am acoperit gura.

Matei s-a apropiat de mine.

— Nu vreau să vă sperii. Vreau doar să vă protejez. Tot ce am descoperit este în dosarul acesta. Du-l la poliție. Și spune-i lui Matei că tata nu l-a părăsit niciodată de bunăvoie.

Matei a început să plângă.

L-am strâns la piept.

Investigația privind moartea lui Mihai a fost redeschisă.

Câteva luni mai târziu, procurorii au stabilit că accidentul lui nu fusese atât de simplu precum ni se spusese inițial. Ancheta asupra companiei a dus la mai multe percheziții și dosare penale.

Sorin a răspuns și el pentru faptul că îl abordase pe Matei și îi pusese acel dispozitiv fără acordul meu. Intențiile lui puteau fi discutate. Metoda nu putea fi justificată.

Dar într-o seară, Matei m-a întrebat ceva ce nu voi uita.

— Mamă, dacă Radu nu vedea chestia de după ureche, aflam vreodată?

M-am gândit la frizerul care observase un detaliu minuscul și avusese suficientă prezență de spirit să-mi spună.

— Poate că nu.

Câteva zile mai târziu ne-am întors la frizerie.

Radu a zâmbit când l-a văzut pe Matei.

— Tot scurt?

Matei s-a urcat pe scaun.

— Da. Dar să te uiți bine și după urechi.

Radu a râs.

Eu nu.

Pentru că un detaliu cât un bob de orez dezgropase un secret vechi de trei ani.

Și, pentru prima dată de la moartea lui Mihai, fiul meu aflase ceva ce avea nevoie să audă:

tatăl lui nu plecase pur și simplu din viața noastră. Până în ultima clipă, încercase să ne protejeze.