„Dacă tot sunt o sărăntoacă venită fără zestre, luați de pe masă tot ce este al meu!”

— Sigur? — se auzi vocea Anastasiei.

Diana privi masa.

Fețele de masă albe.

Farfuriile elegante.

Paharele identice.

Suporturile metalice cu flori.

Recipientele în care încă se păstrau calde friptura și garniturile.

Mesele pliante.

Scaunele suplimentare.

Aproape tot ce transformase curtea banală a Reginei Andreevna într-un decor demn de fotografiat.

— Da, spuse Diana. Desertul s-a terminat. Puteți veni.

Închise telefonul.

— Cine vine? întrebă Veaceslav.

— Băieții de la firmă.

Anastasia zâmbi discret.

Regina Andreevna ridică din sprâncene.

— Ce firmă?

Diana își împături șervețelul și îl puse lângă farfurie.

— A mea.

— Și ce treabă au aici?

— Vin să-și ridice lucrurile.

Pentru câteva secunde nu se auzi nimic.

Apoi soacra râse.

— Ce lucruri?

Diana o privi direct.

— Cele cu care fiul dumneavoastră v-a „organizat” aniversarea.

Zâmbetul Reginei Andreevna dispăru.

Veaceslav se îndreptă în scaun.

— Diana…

— Nu. Ai spus că nu trebuie să facem contabilitate în fața tuturor. Și sunt de acord.

Își ridică ușor mâna și indică masa.

— Așa că nu vom calcula nimic. Pur și simplu vom separa ce este al vostru de ce este al meu.

— Ce vrei să spui? întrebă soacra.

Diana se ridică.

— Ați spus că am venit în familia asta fără nimic. Că n-am adus nici măcar un serviciu de masă decent.

Luă farfuria din fața ei.

O întoarse și arătă mica etichetă de inventar lipită dedesubt.

D&A EVENTS — 1847.

— Farfuriile sunt ale firmei mele.

Luă paharul.

— Paharele sunt ale firmei mele.

Atinge fața de masă.

— Textilele sunt ale firmei mele.

Arătă către aranjamente.

— Suporturile pentru flori sunt ale firmei mele.

Apoi către recipientele cu mâncare caldă.

— Și acestea.

Regina Andreevna se uită în jur de parcă vedea masa pentru prima dată.

— Veaceslav, ce spune?

Soțul Dianei devenise roșu.

— Mamă, nu acum.

— Tu ai spus că ai plătit tot!

Diana își întoarse privirea spre el.

— Chiar așa ai spus?

— Diana, putem discuta acasă.

— Nu.

Vocea ei rămase calmă.

— Unsprezece ani am discutat acasă. Și de fiecare dată când ieșeam din casă, povestea devena alta.

Anastasia se ridică și ea.

— Dacă ajută cu ceva, pot confirma. Comanda este făcută pe firma noastră.

Scoase telefonul.

— Valoarea totală a închirierii, transportului și aranjamentelor este de 18.600 de lei.

Regina Andreevna aproape se înecă.

— Optsprezece mii?!

— Și șase sute, completă Anastasia.

— Veaceslav!

— Urma să plătesc după ce luam prima!

Diana îl privi.

— Exact.

Soacra părea complet dezorientată.

— Dar tu mi-ai spus că ai rezolvat totul!

— Am rezolvat!

Diana râse scurt.

— Nu. Ai venit la mine și mi-ai spus: „Salvează-mă.”

Veaceslav lovi cu palma masa.

— Ajunge!

Toată lumea tresări.

Diana însă nu.

— De ce? Pentru că acum rudele află cine „ține totul în spate”?

Cuvintele loviră exact unde trebuia.

Veaceslav tăcu.

În acel moment, pe alee se auzi zgomotul unei dube.

Regina Andreevna se ridică brusc.

— Nu îndrăznești.

Diana se întoarse spre ea.

— Să fac ce?

— Să-mi distrugi aniversarea!

— Aniversarea s-a terminat. Ați mâncat tortul.

— Dar invitații încă sunt aici!

— Și?

— Ce vor crede oamenii?

Diana o privi lung.

— Probabil adevărul.

Duba opri lângă poartă.

Doi angajați coborâră, urmați de un al treilea.

— Bună seara, doamna Diana.

— Bună seara. Puteți începe.

Regina Andreevna se repezi spre masă.

— Nimeni nu ia nimic!

Anastasia scoase o mapă din geantă.

— Doamnă, toate obiectele au numere de inventar și sunt proprietatea firmei. Termenul de închiriere s-a încheiat la ora stabilită.

— Dar e casa mea!

— Exact, răspunse Diana. Casa este a dumneavoastră.

Făcu o pauză.

— Lucrurile, nu.

Unul dintre angajați începu să strângă paharele goale.

Altul ridică aranjamentele florale.

Invitații priveau în tăcere.

Nimeni nu mai era interesat de salată.

Mătușa venită din orașul vecin întoarse o farfurie și studie eticheta de inventar.

— Regina… chiar toate sunt ale Dianei?

Soacra se înroși.

— Nu știu ce joc murdar face!

— Nu e niciun joc, spuse Anastasia. Eu am făcut inventarul.

Atunci una dintre verișoare întrebă:

— Dar mâncarea?

Diana se opri.

Veaceslav își duse mâna la frunte.

Știa răspunsul.

— O parte a fost comandată de la restaurant, spuse Diana. Aceea rămâne. A fost plătită.

Regina Andreevna expiră zgomotos, ca și cum tocmai câștigase ceva.

Dar Diana continuă:

— De mine.

Soacra încremeni din nou.

— Ce?

— Avansul pentru mâncare l-am plătit eu.

— Veaceslav!

— Aveam să-i dau banii!

— Când?

Diana se întoarse spre soț.

— După prima asta? Sau după următoarea?

El nu răspunse.

Diana simți cum ceva ce purtase în ea ani întregi începea, în sfârșit, să se desprindă.

Nu era doar despre aniversare.

Era despre chiria plătită singură în lunile în care Veaceslav „se regăsea”.

Despre ratele mașinii achitate din contul ei.

Despre cumpărături.

Despre facturi.

Despre toate dățile când îi transferase bani, iar el îi povestise mamei că „rezolvase”.

Regina Andreevna se așeză.

— Eu nu am știut.

Diana o privi.

— Nu.

Apoi adăugă:

— Dar nici nu v-a interesat să aflați.

Soacra deschise gura.

— Fiul meu mi-a spus…

— Exact. Fiul dumneavoastră v-a spus ce vă plăcea să auziți.

Veaceslav se ridică.

— Gata, plecăm.

Diana se uită la el.

— Tu poți pleca.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că eu mai am treabă.

— Diana, sunt soțul tău.

— Știu.

— Atunci vii cu mine.

Pentru prima dată în unsprezece ani, Diana nu simți nevoia să explice.

— Nu.

Veaceslav rămase cu privirea fixată asupra ei.

— Ce?

— Am spus nu.

În jurul lor, masa dispărea bucată cu bucată.

Paharele intrau în lăzi.

Farfuriile erau stivuite.

Fețele de masă erau strânse.

Aranjamentele florale erau ridicate.

În mai puțin de douăzeci de minute, aniversarea luxoasă a Reginei Andreevna se transforma din nou într-o verandă obișnuită, cu câteva scaune personale vechi și o masă de grădină.

Imaginea era aproape simbolică.

Rămăsese exact ceea ce familia adusese singură.

Și nu era prea mult.

Anastasia se apropie de Diana.

— Mai avem ceva.

Îi întinse mapa.

Diana o deschise.

Înăuntru era factura.

Regina Andreevna o observă.

— Ce mai este?

Diana o scoase.

— Factura pe care Veaceslav trebuia s-o plătească după primă.

I-o întinse soțului.

— Acum nu mai trebuie.

Veaceslav o privi suspicios.

— Ce înseamnă asta?

Diana rupse copia facturii în două.

— Consideră că a fost cadoul meu pentru mama ta.

Regina Andreevna clipi.

Pentru prima dată în acea zi părea că nu știe ce să spună.

Diana își luă geanta.

— Dar să fie ultima dată când cineva spune că n-am adus nimic în familia asta.

Veaceslav veni după ea până la poartă.

— Chiar trebuia să mă umilești în fața tuturor?

Diana se opri.

Îl privi câteva secunde.

— Interesant.

— Ce?

— Mama ta mă umilește de unsprezece ani și tu îi spui „așa e felul ei”.

Făcu un pas spre el.

— Eu spun adevărul o singură dată și dintr-odată umilința devine o problemă.

Veaceslav nu avu ce să răspundă.

Diana urcă în dubă lângă Anastasia.

Înainte să închidă portiera, Regina Andreevna apăru la poartă.

Nu mai avea expresia triumfătoare de la masă.

— Diana.

Ea se întoarse.

— Da?

Soacra ezită.

— Chiar tu ai plătit chiria când Veaceslav nu lucra?

Diana se uită la soțul ei.

Apoi din nou la ea.

— Unsprezece luni.

Regina Andreevna păli.

— Și mașina?

— Ultimele nouă rate.

— Dar el mi-a spus că…

— Știu ce v-a spus.

Soacra se întoarse încet spre fiul ei.

Veaceslav își băgă mâinile în buzunare.

— Mamă, nu e chiar așa simplu.

Diana aproape zâmbi.

Pentru prima dată, „nu e chiar așa simplu” nu mai era problema ei.

În acea noapte nu s-a întors acasă.

A dormit la Anastasia.

Iar dimineața, când și-a pornit telefonul, avea douăzeci și trei de apeluri pierdute de la Veaceslav.

Un singur mesaj de la Regina Andreevna.

„Trebuie să vorbim. Sunt lucruri despre fiul meu pe care se pare că niciuna dintre noi nu le-a știut.”

Diana a citit mesajul de două ori.

Apoi Anastasia a intrat în bucătărie cu laptopul în brațe.

— Diana, avem o problemă.

— Ce s-a întâmplat?

Anastasia puse laptopul pe masă și întoarse ecranul spre ea.

— Am verificat contul firmei pentru că voiam să închid comanda de ieri.

Diana se uită la ecran.

— Și?

Anastasia arătă către trei transferuri făcute în ultimele șase luni.

Toate plecaseră din contul firmei.

Toate ajunseseră în același cont.

Diana recunoscu imediat numele titularului.

Veaceslav.

I se răci sângele.

— Eu n-am autorizat transferurile astea.

— Știu, spuse Anastasia.

Diana ridică încet privirea.

Aniversarea soacrei nu mai conta.

Nici vesela.

Nici insultele.

Pentru că în acel moment a înțeles că, timp de unsprezece ani, soțul ei nu doar îi lăsase mama să creadă că el întreținea familia.

Începuse să ia bani din firma Dianei pentru ca minciuna să pară adevărată.