„M-am însurat cu ea din milă. Cine altcineva ar fi vrut-o?”

Restaurantul a amuțit.

Alex încă zâmbea.

Credea că urma să fac o scenă.

Nu mă cunoștea atât de bine pe cât își imagina.

— Dacă tot vorbim sincer în seara asta…

… cred că și prietenii noștri merită să afle adevărul.

L-am privit direct în ochi.

— Acum cinci ani ai deschis un bar.

A dat faliment în mai puțin de un an.

Cine a plătit toate datoriile?

Eu.

— Luiza…

— Lasă-mă să termin.

Acum trei ani ai rămas fără serviciu.

Șase luni ai trăit doar din banii mei.

Cine a plătit ratele?

Eu.

Masa devenise complet tăcută.

Am scos telefonul lui din geantă.

L-am ridicat.

— Și acum câteva minute am aflat că, în timp ce mă umileai în fața tuturor, plănuiai să-mi vinzi apartamentul împreună cu amanta ta.

Fața lui Alex s-a albit.

— Dă-mi telefonul!

— Sigur.

Dar mai întâi…

Am apăsat pe ecran.

Mesajul s-a proiectat pe televizorul restaurantului prin funcția de partajare pe care Alex însuși o folosise mai devreme pentru fotografii.

Toți au citit.

„Iubire, nu întârzia. După ce vinzi apartamentul Luizei…”

Nimeni nu mai râdea.

Marina și-a dus mâna la gură.

Sergiu s-a ridicat.

— Alex…

E adevărat?

El bâlbâia cuvinte fără sens.

— Pot să explic…

Am zâmbit.

— Nu mai este nevoie.

Știi care este partea cea mai amuzantă?

Apartamentul despre care vorbeați nu poate fi vândut.

A rămas nemișcat.

— Cum adică?

— Pentru că ai semnat un contract prenupțial înainte de nuntă.

Ți-l amintești?

Ai spus că este doar o formalitate.

În acel contract scrie clar că apartamentul este bun propriu și nu poate fi înstrăinat fără acordul meu notarial.

Iar procura pe care ai încercat să mă convingi s-o semnez luna trecută…

… am refuzat-o.

Pentru prima dată, panica i se vedea pe față.

— Luiza…

Te rog…

Am scos verigheta.

Am așezat-o lângă farfuria lui.

— Acum douăzeci de minute ai spus că nimeni nu m-ar fi vrut.

Adevărul este că singurul motiv pentru care ai stat cu mine a fost ceea ce credeai că poți lua de la mine.

Am lăsat câteva bancnote pe masă pentru consumația mea.

M-am întors spre prieteni.

— Îmi pare rău că ați asistat la asta.

Dar mă bucur că, măcar o dată, ați văzut adevărata lui față.

Am plecat.

În aceeași seară mi-am sunat avocatul.

Două luni mai târziu, divorțul era în desfășurare.

Amanta lui l-a părăsit imediat ce a aflat că nu exista niciun apartament pe care să pună mâna.

Iar Alex a rămas singur.

Exact cum încercase să mă lase pe mine.

În ziua în care divorțul s-a încheiat, am trecut prin fața aceluiași restaurant.

Am zâmbit.

Nu pentru că mă bucuram de căderea lui.

Ci pentru că înțelesesem un lucru simplu:

Oamenii care încearcă să te facă să te simți lipsit de valoare sunt, de cele mai multe ori, cei care se tem cel mai tare că, într-o zi, vei descoperi cât valorezi cu adevărat.