Părinții bogați ai mirelui au venit să o cunoască pe logodnica fiului lor

— Paul, așteaptă, spuse Elena.

El se opri cu mâna pe poartă. Părinții lui ajunseseră deja lângă mașină.

— Voiam să-ți spun de câteva săptămâni, continuă ea. Casa asta nu este a părinților mei. Și nici eu nu locuiam aici până luna trecută.

Olivia se întoarse, vizibil iritată.

— Atunci ce este tot spectacolul ăsta?

Elena o privi calm.

— Casa bunicii mele.

Apoi deschise ușa și strigă:

— Bunico, poți să vii puțin?

După câteva clipe apăru în prag o femeie firavă, sprijinită într-un cadru metalic. Paul o mai văzuse în fotografii, dar nu știa că suferise recent un accident vascular cerebral. Elena explică faptul că bunica ei, Maria, fusese externată cu trei săptămâni înainte și nu se mai putea descurca singură. Mama Elenei murise cu câțiva ani în urmă, iar ceilalți membri ai familiei locuiau departe. Elena își luase concediu de la spital și se mutase temporar acolo pentru a o îngriji până când găseau o soluție sigură pe termen lung.

— Asta încercam să-ți spun la telefon, îi zise lui Paul. Nu mi-a fost rușine de casa asta. Pur și simplu aveam nevoie să discutăm serios, pentru că s-ar putea să rămân aici câteva luni.

Paul își coborî privirea. În acea clipă, problema nu mai era reacția părinților lui. Era faptul că el fusese atât de ocupat în ultimele săptămâni încât de fiecare dată când Elena încercase să-i spună ceva important îi răspunsese: „Vorbim când ne vedem.”

Anton se uită din nou la acoperișul deteriorat.

— Și ai de gând să bagi bani în casa asta?

— Deja am început, răspunse Elena. Instalația electrică este făcută, baia a fost adaptată pentru bunica și săptămâna viitoare vine echipa pentru acoperiș.

Olivia ridică din sprâncene.

— Cu salariul tău de medic rezident?

Elena tăcu o clipă.

— Nu. Cu banii mei.

Aici era partea pe care nici Paul nu o știa. Cu două luni înainte, Elena finalizase succesiunea după unchiul mamei sale, un medic care trăise peste treizeci de ani în Germania și care nu avusese copii. Nu îi lăsase o avere fabuloasă și nici milioane ascunse, dar Elena moștenise un apartament în Cluj și o sumă suficientă cât să nu depindă financiar de nimeni. Apartamentul era deja închiriat, iar o parte din bani îi folosise pentru tratamentul și adaptarea locuinței bunicii.

Olivia păru pentru prima dată interesată.

— De ce nu ne-ai spus?

Elena se uită direct la ea.

— Pentru că până acum cinci minute credeam că vreți să mă cunoașteți pe mine, nu situația mea financiară.

Nimeni nu răspunse.

Paul se întoarse de la poartă și veni lângă Elena.

— Îmi pare rău.

— Pentru ce?

— Pentru că te-am lăsat să vorbești singură. Și pentru că, atunci când mama mi-a spus să plec, primul meu instinct a fost să mă duc după ea.

Elena îl privi lung. Nu avea de gând să rupă logodna în mijlocul curții doar pentru un moment prost, dar nici să pretindă că nu se întâmplase nimic.

— Atunci poate că înainte să stabilim data nunții trebuie să lămurim cine ia deciziile în relația noastră.

Paul dădu încet din cap.

Părinții lui au rămas până la urmă la cină. Nu pentru că aflaseră despre apartamentul din Cluj. Elena le spusese clar că acel lucru nu schimba nimic. Au rămas pentru că Anton, vizibil jenat, s-a apropiat de Maria și și-a cerut scuze pentru că nici măcar nu intrase în curte înainte să judece locul. Olivia a avut nevoie de mai mult timp. La masă a vorbit puțin și a privit în jurul bucătăriei vechi, probabil realizând că femeia pe care o considerase săracă pusese pe masă o cină făcută cu propriile mâini, în timp ce îngrijea o bunică bolnavă și își continua cariera.

Nunta nu a avut loc în luna stabilită inițial. Elena și Paul au amânat-o aproape un an. În perioada aceea, Paul a trebuit să demonstreze prin fapte că putea fi partenerul ei, nu doar fiul unor părinți cărora le era teamă să le spună „nu”. A început să vină în weekend la bunica Maria, a ajutat la renovare și, mai important, a încetat să ascundă lucrurile incomode de părinții lui doar pentru a evita conflictele.

În primăvara următoare, când acoperișul fusese schimbat și pereții proaspăt văruiți, Olivia veni din nou. De data aceasta nu opri lângă mașină. Intră singură pe poartă, cu o tavă de prăjituri în mâini. Se uită la Elena și spuse simplu:

— Prima dată când am venit aici am văzut o casă săracă. Mi-a luat prea mult timp să înțeleg că ceea ce văzusem de fapt era o nepoată care renunțase temporar la confortul ei ca să nu-și abandoneze bunica.

Elena îi deschise poarta mai larg.

Casa se schimbase între timp.

Dar lecția nu avea nimic de-a face cu acoperișul nou.

Pentru că în ziua în care părinții lui Paul judecaseră valoarea unei femei după pereții casei în care locuia, nu Elena fusese cea care își arătase sărăcia.