Profesorul meu mă obliga să rămân după fiecare curs până când plecau toți ceilalți

Profesorul Marinescu se uită la mine și, în secunda următoare, expresia lui se schimbă complet. Parcă abia atunci realizase cât de amenințătoare devenise situația.

— Ai dreptate, spuse imediat.

Se duse la ușă, o descuie și o deschise larg.

— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să fac asta. Ușa rămâne deschisă. Dacă vrei să pleci, nu te voi opri.

Eram deja la câțiva pași de ieșire când pe hol apăru o femeie de aproximativ șaizeci de ani. Avea părul cărunt prins la spate și ținea la piept un dosar albastru.

În momentul în care mă văzu, se opri.

Dosarul îi alunecă aproape din mâini.

— Dumnezeule… șopti ea.

M-am întors spre profesor.

— Cine este?

Femeia se apropie încet, dar păstră distanța.

— Mă numesc Adriana Ionescu, spuse ea. Am fost colegă de facultate cu tatăl tău.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

— Cu tata?

— Și cu Robert.

Profesorul Marinescu închise ochii pentru o clipă.

— Emilia, tatăl tău și cu mine am fost cei mai buni prieteni.

Nu înțelegeam nimic. Tata nu-mi pomenise niciodată numele lui.

Adriana deschise dosarul și scoase o fotografie veche. Era făcută cu aproape douăzeci și cinci de ani înainte, în fața aceleiași universități. Trei tineri stăteau unul lângă altul și zâmbeau spre aparat.

L-am recunoscut imediat pe tata.

Lângă el era profesorul Marinescu, mult mai tânăr.

Iar între ei se afla o fată.

Mi s-au înmuiat genunchii.

Fata din fotografie semăna izbitor cu mine.

— Cine este? am întrebat.

Adriana își șterse ochii.

— Sora mea, Irina.

Profesorul își trase un scaun, dar nu se apropie de mine.

Adevărul a venit bucată cu bucată.

Tata, Robert și Irina fuseseră prieteni foarte apropiați în facultate. Irina și tata avuseseră o relație câțiva ani. Apoi se despărțiseră, iar tata o cunoscuse ulterior pe femeia pe care eu o numeam mamă.

Cu câteva luni înainte să mă nasc eu, Irina murise într-un accident de mașină.

— Și ce legătură are asta cu mine? am întrebat.

Adriana mă privi atent.

— Asta încercăm să aflăm.

Am simțit un fior rece.

Profesorul observase numele meu în catalog la începutul semestrului. „Dumitrescu” îi atrăsese atenția, dar nu fusese suficient. Apoi îmi văzuse chipul.

Semănarea cu Irina îl tulburase.

De aceea mă întrebase cine era tatăl meu.

De aceea mă privise în curtea facultății.

Și de aceea spusese la telefon: „Cu siguranță ea este.”

Dar ceea ce își imaginaseră ei era mult mai complicat decât o simplă asemănare.

Adriana scoase din dosar o scrisoare.

— Am găsit asta acum câteva săptămâni, când am golit apartamentul mamei mele.

Era o scrisoare scrisă de Irina cu puțin timp înainte de accident. În ea îi spunea surorii sale că trebuia să vorbească urgent cu Daniel despre „copil”.

Mi s-a făcut rău.

— Vreți să spuneți că Irina ar putea fi mama mea?

— Nu știm, răspunse Adriana imediat. Și tocmai asta este important. Nu vrem să transformăm o fotografie și o scrisoare într-o certitudine.

Pentru prima dată, profesorul Marinescu părea mai degrabă rușinat decât misterios.

— Am gestionat totul îngrozitor, Emilia. Trebuia să vorbesc direct cu tine și să nu te țin după cursuri. Am vrut mai întâi să fiu sigur că ești fiica lui Daniel și apoi am tot amânat. Astăzi am chemat-o pe Adriana ca să-ți arătăm documentele. Dar ceea ce ți-am spus înainte să vină… și faptul că am încuiat ușa… a fost complet nepotrivit.

Avea dreptate.

Chiar dacă intenția lui nu fusese cea pe care o bănuisem, comportamentul lui mă speriase.

Mi-am luat fotografia și am plecat.

În seara aceea am mers direct la părinții mei.

Tata a pălit când i-am pus fotografia pe masă.

Mama mea, Cristina, a început să plângă.

Atunci am aflat adevărul.

Irina fusese într-adevăr însărcinată când murise.

Dar copilul nu eram eu.

Sarcina ei era cunoscută de tata, iar copilul fusese al lui. După accident, medicii nu reușiseră să salveze nici mama, nici sarcina.

Eu mă născusem aproape doi ani mai târziu, din căsnicia tatălui meu cu Cristina.

— Atunci de ce semăn atât de mult cu ea? am întrebat.

Tata își trecu mâinile peste față.

— Pentru că Irina și mama ta sunt verișoare.

Am rămas fără cuvinte.

Cristina îmi explică faptul că familiile lor se îndepărtaseră după moartea Irinei. Ea și tata se cunoscuseră abia mai târziu, la o reuniune de familie. Relația lor nu începuse în timp ce Irina era în viață, dar tata se temuse mereu că povestea avea să pară altfel dacă era spusă pe jumătate.

A doua zi am sunat-o pe Adriana. Au urmat discuții, certificate vechi, fotografii și documente de familie. Totul confirma explicația părinților mei. Nu exista o identitate ascunsă și nici o adopție secretă. Exista doar o tragedie veche despre care adulții hotărâseră să nu mai vorbească.

Profesorul Marinescu și-a cerut scuze oficial și personal pentru felul în care se purtase. Am acceptat scuzele, dar i-am spus ceva ce cred că nu a uitat:

— Dacă vreodată vreți să ajutați o studentă, nu o izolați, nu încuiați ușa și nu-i spuneți să păstreze secretul. Indiferent cât de bune credeți că sunt intențiile dumneavoastră.

A dat din cap.

— Ai dreptate.

Cu câteva luni înainte de absolvire, Adriana mi-a oferit o copie a fotografiei originale.

Am pus-o într-un album al familiei.

Nu pentru că Irina fusese mama mea.

Nu fusese.

Ci pentru că făcea parte din povestea tatălui meu și, indirect, din povestea mea.

Iar lucrul care aproape mă făcuse să plâng în acea sală de curs nu fusese descoperirea vreunui secret teribil despre cine eram.

Fusese să văd chipul unei femei moarte cu douăzeci și cinci de ani înainte și să înțeleg, pentru prima dată, de ce un profesor care o iubise ca pe o soră rămăsese fără cuvinte când mă văzuse intrând în sala lui de curs.