Moștenitorul tronului căuta de câțiva ani o fată cu talia perfectă

Damian se ridică de pe tron.

În sală se făcu imediat liniște.

Coborî încet treptele podiumului și se îndreptă spre Rosalind.

Fata nu se mișcă.

Prințul se opri în fața ei.

Apoi se întoarse spre meșter.

— Dă-mi cercul.

Bărbatul i-l întinse.

Damian îl luă cu ambele mâini.

Pentru câteva clipe îl privi.

Apoi, spre uimirea tuturor, îl ridică deasupra capului și îl izbi cu putere de podeaua de piatră.

Metalul aurit se desprinse.

Lemnul crăpă.

Un murmur străbătu sala.

Damian îl lovi din nou.

CRAC!

Cercul se rupse.

Nimeni nu mai râdea.

— Alteță! strigă unul dintre consilieri.

Damian aruncă bucățile pe podea.

— Patru ani, spuse el.

Vocea lui răsună în întreaga sală.

— Patru ani în care ați privit acest cerc și n-ați înțeles nimic.

Rosalind îl privea nedumerită.

La fel și toate celelalte fete.

Damian se întoarse către ele.

— Cine v-a spus că această probă era despre talie?

Se auziră câteva șoapte.

Un consilier păși înainte.

— Dar, Alteță… marcajele…

— Nu au însemnat niciodată nimic.

Liniște.

— Atunci de ce ne-ați măsurat? întrebă una dintre pretendente.

Damian oftă.

— Nu v-am măsurat pe voi.

Arătă spre mulțimea din sală.

— I-am măsurat pe ei.

---

Nimeni nu înțelegea.

Prințul se întoarse spre Rosalind.

— Ce ai mâncat astăzi?

Întrebarea o surprinse.

— Pâine, brânză și două ouă, Alteță.

Câteva fete râseră timid.

Damian le privi.

Râsul încetă.

Apoi prințul întrebă o tânără care trecuse proba înaintea lui Rosalind:

— Tu?

Fata păli.

— Nimic, Alteță.

— De când?

— De… ieri dimineață.

Damian se apropie de alta.

— Tu?

— Puțin bulion aseară.

— Și tu?

Tânăra începu să plângă.

— Nu am mâncat de două zile.

Un murmur neliniștit cuprinse sala.

Damian strânse maxilarul.

— Exact.

Se întoarse spre consilierii săi.

— În urmă cu patru ani, am pus o singură condiție: fiecare femeie necăsătorită care dorește să participe trebuie să fie primită. Nu am cerut niciodată ca ele să slăbească. Nu am cerut corsete. Nu am cerut înfometare.

Un consilier protestă:

— Dar cercul transmitea foarte clar…

— Cercul nu transmitea nimic. Voi ați făcut-o.

---

Damian se întoarse către mulțime.

— Prima selecție a avut un scop diferit. Voiam să văd cum reacționează oamenii atunci când cred că aspectul unei femei îi poate decide viitorul.

Privi spre cercul rupt.

— Apoi am văzut ceva mult mai urât.

Fetele începuseră să se înfometeze.

Familiile își obligau fiicele să poarte corsete până când abia mai puteau respira.

Curtenii făceau pariuri despre care fată era suficient de slabă.

Unele candidate leșinau.

Iar nimeni nu întrebase dacă ele erau sănătoase.

Toată lumea voia doar să afle dacă încăpeau în cerc.

— Și dumneavoastră ați continuat? întrebă Rosalind.

Era prima persoană care îndrăznea să-l confrunte.

Sala încremeni din nou.

Damian o privi.

— Da.

— Patru ani?

— Da.

— Atunci sunteți și dumneavoastră responsabil.

Câțiva oameni traseră aer în piept.

Un consilier făcu un pas înainte.

— Ai grijă cum vorbești cu viitorul rege!

Rosalind nu-și luă ochii de la Damian.

— Dacă viitorul rege dorește o soție care să-i spună doar ceea ce vrea să audă, atunci nu sunt eu aceea.

Damian rămase tăcut.

Apoi…

zâmbi.

— În sfârșit.

---

Rosalind se încruntă.

— În sfârșit ce?

— Cineva care nu încearcă să mă impresioneze.

— Nu am venit să vă impresionez.

— Atunci de ce ai venit?

Rosalind ridică bărbia.

— Pentru sora mea.

Zâmbetul prințului dispăru.

— Explică.

— Sora mea, Elena, a participat acum doi ani.

Damian păru să-și amintească numele.

— Era foarte tânără.

— Avea nouăsprezece ani.

Rosalind continuă:

— Timp de trei luni aproape că nu a mâncat. Mama o strângea într-un corset în fiecare dimineață pentru că întreaga noastră familie credea că, dacă devine suficient de slabă, poate ajunge prințesă.

Vocea i se frânse.

— În ziua probei a leșinat înainte să intre în sală.

Damian își coborî privirea.

— Îmi amintesc.

— Eu am venit ca să văd cu ochii mei lucrul pentru care sora mea aproape s-a omorât.

Prințul nu se apăra.

— Ai dreptate.

Rosalind păru surprinsă.

— Ce?

— Ai dreptate să mă învinovățești.

Damian privi bucățile cercului.

— Am crezut că, observând comportamentul oamenilor, voi afla cine este suficient de puternică să nu se schimbe pentru mine.

Se uită spre fetele din sală.

— Dar am lăsat testul să devină exact lucrul pe care pretindeam că îl condamn.

---

Atunci unul dintre cei mai bătrâni consilieri întrebă:

— Alteță, dacă proporțiile nu contau, de ce nu ați ales pe nimeni până acum?

Damian răspunse:

— Pentru că fiecare femeie care a venit aici fusese învățată să-mi spună exact ceea ce voiam să aud.

Apoi se uită la Rosalind.

— Până astăzi.

Rosalind își încrucișă brațele.

— Dacă urmează să spuneți că mă luați de soție pentru că am fost singura suficient de curajoasă să vă insult, răspunsul este nu.

Pentru prima dată, Damian râse.

Un râs adevărat.

— Nu te-am cerut.

— Bine.

— Încă.

Rosalind ridică o sprânceană.

— Nici acel „încă” nu-mi place.

Câțiva oameni din sală nu-și putură ascunde zâmbetele.

---

În acea zi, selecția fu oprită.

Nu exista o câștigătoare.

Damian ordonă ca probele cu cercul să fie desființate definitiv.

Mai important, recunoscu public că propria lui metodă contribuise la umilirea și suferința femeilor pe care pretinsese că le testa.

Rosalind plecă acasă.

Prințul nu o opri.

---

Două săptămâni mai târziu, o trăsură regală ajunse în fața casei familiei ei.

Damian coborî singur.

Rosalind îl întâmpină la poartă.

— Dacă ați adus alt cerc, plecați.

— N-am adus nimic.

— Atunci ce vreți?

— Să vorbim.

— Despre căsătorie?

— Nu.

Rosalind îl privi suspicios.

— Despre sora ta.

Damian o ajutase pe Elena să primească îngrijirea de care avea nevoie după anii în care își pedepsise corpul pentru a corespunde unui ideal.

Dar nu-i prezentă asta lui Rosalind ca pe un cadou prin care să-i cumpere afecțiunea.

Își asumase responsabilitatea pentru răul la care contribuise.

Atât.

---

Damian începu să o viziteze.

Nu în fiecare zi.

Nu cu trăsuri pline de bijuterii.

Uneori discutau despre politică.

Alteori despre recolte.

Rosalind îi povestea despre familiile sărace care pierdeau pământuri după iernile grele.

Damian îi povestea despre presiunea de a deveni rege.

Se certau des.

Foarte des.

— Ești imposibil, îi spunea ea.

— Mi s-a mai spus.

— De mine.

— În principal de tine.

Cu timpul, ceva se schimbă.

Nu corpul lui Rosalind.

Nu talia ei.

Nu felul în care se îmbrăca.

Ci modul în care Damian o privea.

Nu mai era candidata care nu încăpuse în cerc.

Era femeia în fața căreia putea greși fără să fie lingușit.

---

După aproape un an, Damian veni din nou la casa ei.

De data aceasta ținea ceva în mână.

Rosalind îl privi suspicios.

— Ce este?

Prințul deschise palma.

Era o bucată mică din vechiul cerc auriu.

Rosalind încruntă sprâncenele.

— De ce ați păstrat-o?

— Ca să-mi amintesc cât de prost poți deveni când transformi oamenii în măsurători.

Apoi scoase un inel.

Rosalind făcu imediat un pas înapoi.

— Damian…

— Lasă-mă măcar să întreb.

Ea oftă.

— Întrebați.

Prințul îngenunche.

— Rosalind, vrei să te căsătorești cu mine?

Fata îl privi câteva secunde.

— Am o condiție.

Curajul prințului dispăru pentru o clipă.

— Care?

— Niciodată să nu-mi spuneți să țin dietă.

Damian izbucni în râs.

— Accept.

— Și încă una.

— Bănuiam eu.

Rosalind deveni serioasă.

— Dacă într-o zi veți deveni rege și oamenii vor râde de cineva în sala dumneavoastră așa cum au râs de mine…

Damian o privi în ochi.

— Nu voi aștepta ca persoana aceea să se apere singură.

Rosalind zâmbi.

— Atunci da.

---

În ziua nunții lor, sala palatului era din nou plină.

Dar vechiul cerc nu mai exista.

În locul lui, deasupra intrării fusese așezată o placă pe care Damian poruncise să fie gravate câteva cuvinte:

„Demnitatea unui om nu poate fi măsurată.”

Rosalind păși spre altar fără corset.

Fără să-și ascundă corpul.

Fără să se rușineze.

Iar oamenii care râseseră de ea în urmă cu un an acum se ridicau în picioare.

Dar Rosalind nu avea nevoie de aplauzele lor.

Învățase cu mult înainte ceva ce palatul avusese nevoie de patru ani ca să înțeleagă:

valoarea unei femei nu stă în cât de mică îi este talia, ci în cât de dreaptă rămâne atunci când o lume întreagă încearcă să o facă să se simtă prea mare pentru locul pe care îl ocupă.