Fiul meu de 16 ani s-a dus să petreacă vara la bunica lui

În întunericul din casă, liniștea era atât de apăsătoare încât puteam auzi bătăile inimii mele răsunând în urechi. Un miros greu, de mucegai și praf, plutea în aer, ca și cum nimeni nu mai trăise acolo de săptămâni întregi.

„Mamă?!” am strigat din nou, tremurând.

Nicio răspuns.

Am aprins lanterna de pe telefon și am început să merg prin camere. Mobilierul părea răsturnat, iar pe jos erau haine aruncate la întâmplare. Pe masă, farfurii cu mâncare neatinsă erau acoperite de muște. Ceva nu era deloc în regulă.

Deodată, din dormitor, am auzit un scârțâit slab. Am deschis ușa brusc și m-am cutremurat.

Mama mea stătea pe pat, cu privirea pierdută și fața palidă. Când m-a văzut, lacrimile i-au umplut ochii.

— Slavă Domnului că ai venit! a șoptit ea, întinzând mâinile spre mine.

Am alergat la ea și am îmbrățișat-o.

— Ce s-a întâmplat? Unde e el?

Ea a clătinat din cap, tremurând.

— Nu îl mai recunosc… e ca și cum nu ar mai fi copilul tău. A schimbat totul prin casă, m-a interzis să vorbesc cu tine… și m-a închis aici.

Inima mi s-a strâns. Nu îmi venea să cred ce aud.

În acel moment, am auzit pași grei pe hol. Am întors capul și am văzut silueta fiului meu apărând în prag.

Dar nu era băiatul blând pe care îl știam. Ochii lui, odinioară senini, erau acum goi, reci.

— Mamă, de ce ai venit? Nu ți-am spus că totul e sub control? a spus, cu o voce calmă, dar amenințătoare.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Ce ai făcut?! am izbucnit, ridicând tonul.

El a zâmbit ciudat.

— Am avut grijă de ea. Mai bine decât tine. Eu i-am ținut companie. Eu i-am arătat ce înseamnă disciplină.

Mama a izbucnit în plâns.

— M-a forțat să respect reguli absurde, spunea că vrea să mă facă „mai puternică”. Nu mă lăsa să mănânc când voiam, nici să dorm… Mi-a luat telefonul și mi-a zis că tu nu mai vrei să vorbești cu mine.

Am simțit furia crescând în mine.

— Ieși afară acum! am strigat.

Dar el nu s-a mișcat.

În clipa aceea, ceva din instinctul meu de mamă s-a trezit. Am pășit în fața lui, hotărâtă.

— Nu ești stăpânul nimănui! Ți-ai uitat rădăcinile, copilul meu! În casa asta, noi am crescut cu respect, cu bunătate, cu povețe bătrânești. Ți-ai uitat bunica, cea care îți spunea seara povești la lumina lămpii, care te învăța să mănânci colivă la parastas și să mulțumești pentru fiecare bucată de pâine. Asta e România noastră! Asta e familia noastră!

Ochii lui au clipit, pentru o secundă. Ca și cum o amintire ar fi străbătut prin acea privire rece.

— Ți-ai pierdut drumul, dar eu sunt aici să te readuc, i-am spus, cu lacrimi pe obraji.

În liniștea aceea apăsătoare, băiatul meu a făcut un pas înapoi. Respira greu. Și, pentru prima dată după mult timp, i-am văzut ochii umezi.

Mama mea s-a ridicat încet din pat, sprijinindu-se de mine.

— Copile, a spus ea cu voce tremurată, nu uita că sângele nostru e unul. Noi nu te alungăm, dar nu poți să ne închizi iubirea.

Atunci, fiul meu a izbucnit în plâns și s-a prăbușit în genunchi.

— Îmi pare rău… am vrut doar să arăt că pot fi responsabil… că nu sunt un copil slab.

M-am aplecat și l-am strâns în brațe.

— Nu trebuie să fii tiran ca să fii puternic. Puterea adevărată vine din iubire, din grijă, din răbdare.

În acea seară, am rămas toți trei la masa din bucătărie, cu o candelă aprinsă în colț, așa cum se făcea odinioară. Mama a scos o bucată de cozonac din congelator și l-a pus pe masă, iar eu și fiul meu am mâncat în tăcere.

Lumina tremurătoare a lumânării părea să fi spălat toată întunecimea din sufletele noastre.

Și am înțeles un lucru: uneori, copiii noștri caută să devină mari prea repede. Dar rădăcinile românești, cu credință, cu povești și cu iubire de familie, îi pot readuce mereu pe drumul cel bun.

Iar mama mea, cu lacrimi de bucurie în ochi, a rostit încet:

— Dumnezeu ne-a unit din nou. Și asta e cea mai mare putere.