Am auzit o tânără pe stradă cântând același cântec

Ochii ei mari, de un căprui cald, s-au fixat în ai mei și, pentru o clipă, timpul s-a oprit. Mi-am simțit picioarele înțepenite, ca și cum aș fi fost prins între două lumi: cea a amintirilor și cea a prezentului.

Am vrut să strig numele fiicei mele, dar buzele mi s-au uscat. Tot ce am reușit să fac a fost să mă apropii încă doi pași și să-i spun cu o voce tremurată:

— Cum… cum ai învățat cântecul acesta?

Fata a zâmbit din nou, cu aceeași gropiță adâncă în obraz, și a răspuns liniștit:

— Mama mea mi-l cânta când eram mică. Spunea că e un cântec vechi, din satul bunicilor.

Am simțit cum inima mi se strânge. Cântecul acela nu era cunoscut, era un cântec pe care soția mea îl cânta Lidiei înainte de culcare, moștenit din copilăria ei la țară. Niciodată nu-l auzisem la altcineva.

Am simțit că mă clatin. Totul părea imposibil și, totuși, atât de real. Am privit-o mai atent. Avea un pandantiv mic, de argint, cu o formă de stea. Exact ca cel pe care i-l dăruisem fiicei mele la aniversarea de cinci ani.

— De unde ai lănțișorul acela? am întrebat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

Ea și-a dus mâna la piept și l-a strâns ușor.

— Este singurul lucru pe care îl am de la copilărie. Mama mi-a spus că l-am avut dintotdeauna, că m-am trezit cu el în brațe când m-au găsit.

Am simțit că mi se taie respirația. „Când m-au găsit…” Cuvintele acestea mi-au pătruns în suflet ca niște cuțite.

— Cine te-a găsit? am întrebat disperat.

Fata a ezitat, ca și cum nu ar fi știut dacă poate avea încredere în mine.

— O familie dintr-un sat din Maramureș. Mi-au spus că eram singură, lângă o biserică mică, adormită pe trepte. Nimeni nu a aflat vreodată cine eram.

M-am prăbușit în genunchi în fața ei. Lumea din jur dispăruse. Nu mai erau trecători, nu mai erau zgomote de oraș. Doar eu și ea.

— Tu ești… tu ești fiica mea, Lidia… am șoptit printre suspine.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Toată viața m-am întrebat cine sunt. Toată viața am simțit că lipsește ceva, a spus ea, apropiindu-se de mine.

Am întins mâinile, tremurând. Ea s-a aplecat și m-a cuprins, iar lumea s-a luminat dintr-o dată. După 17 ani de durere, de nopți nedormite, de rugăciuni spuse în șoaptă la icoana din casă, Dumnezeu mi-o adusese înapoi.

Oamenii din jur aplaudau încă cântecul ei, fără să știe că asistaseră la cea mai mare minune din viața mea.

Am dus-o acasă, iar când Cristina a deschis ușa și a văzut-o, genunchii i s-au înmuiat. Zeci de ani de dor și de jale s-au prefăcut în bucurie într-o clipă.

În acea seară, am pus masa ca pe vremuri, cu sarmale, cozonac și un pahar de vin. Am aprins o lumânare la icoană și am mulțumit cerului.

Pentru prima dată după 17 ani, familia noastră era din nou întreagă.

Și cântecul acela, odată dureros, a devenit pentru noi imnul renașterii și al speranței.