Logodnicul meu m-a abandonat pe mine și pe fiicele lui gemene în timpul sărbătorilor

Am rămas încremenită. Fetițele se uitau la mine cu ochi mari, iar în aer plutea o liniște apăsătoare, de parcă însăși casa își ținea respirația. Am îndrăznit să mă apropii și să ridic păturica. Sub ea, o cutie veche de lemn, cu margini roase și miros de fum, aștepta să fie deschisă. Pe ea, biletul spunea doar atât: „Aici e adevărul.”

Mâinile îmi tremurau. O parte din mine voia să fug cu copiii cât mai departe, dar alta știa că nu pot. Am tras aer în piept, am ridicat capacul și am descoperit înăuntru un teanc de fotografii alb-negru, îngălbenite de timp. În ele, chipul lui Matei apărea alături de oameni necunoscuți, în locuri care păreau desprinse dintr-o Românie de altădată — sate cu case bătrânești, câmpuri pline de snopi de grâu, biserici de lemn.

Pe spatele fiecărei fotografii era scris un nume și o dată. Unele datau de acum 30-40 de ani. Și totuși… chipul lui Matei era neschimbat. Aceeași privire, aceeași alură.

Un fior rece mi-a străbătut șira spinării. Fetițele mă întrebau ce e în cutie, dar eu abia mai puteam articula un cuvânt. Am pus pozele pe masă și am găsit la fund un jurnal, cu coperți din piele crăpată. L-am deschis și am început să citesc.

„Nu pot să mai ascund adevărul. Familia mea a fost blestemată cu mult timp în urmă. Eu nu sunt cine crezi. Am trăit vieți peste vieți, ascunzându-mă, încercând să par un om obișnuit. Dar acum blestemul mă ajunge din urmă. Dacă nu dispar, totul se va răsfrânge asupra voastră.”

Am simțit că podeaua se clatină sub mine. Cuvintele îmi ardeau ochii, dar trebuia să aflu mai mult. Am citit mai departe: „Fetițele sunt parte din mine, dar în ele se ascunde și cheia ruperii blestemului. Cineva ne urmărește, cineva care vrea să le ia. De aceea am plecat. Numai așa pot să le protejez.”

Am scăpat jurnalul din mână și lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Ela și Sofia se uitau la mine speriate. Am strâns cutia și jurnalul și am hotărât să nu le arăt tot adevărul deocamdată.

În noaptea aceea n-am închis un ochi. În minte îmi reveneau mereu fotografiile, chipul neschimbat al lui Matei, cuvintele scrise cu mâna lui. În același timp, dincolo de groază, o voce interioară îmi spunea că trebuie să rămân puternică. Nu doar pentru mine, ci și pentru ele.

A doua zi, m-am dus cu fetele la bunica mea, în sat. Acolo, între miros de pâine coaptă în cuptor și poveștile bătrânilor, am sperat să găsesc liniște. Bunica m-a privit lung când i-am povestit, apoi a făcut semnul crucii și a zis încet: „Nu e prima dată când aud de așa ceva. Unele familii poartă poveri ascunse. Dar să nu uiți: credința și dragostea sunt mai puternice decât orice blestem.”

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am strâns fetele în brațe și, pentru prima dată de când totul începuse, am simțit că nu sunt singură. Poate că Matei dispăruse, dar eu aveam o misiune clară: să-mi protejez familia și să nu las întunericul să le atingă.

Am închis cutia și am pus-o în podul casei bunicii, hotărâtă ca într-o zi să descopăr tot adevărul. Dar până atunci, aveam de crescut două suflete nevinovate. Și, în adâncul inimii, am făcut o promisiune: dacă blestemul există, voi fi cea care îl va sfârși.

Pentru că iubirea, în felul cel mai românesc, e singurul lucru care nu poate fi răpus. Iubirea de mamă, de familie, de rădăcini. Și ea, mai devreme sau mai târziu, avea să învingă.