Într-o după-amiază liniștită, magazinul de rochii de mireasă era aproape gol

Elisabeta ridică privirea, încercând să-și ascundă lacrimile.
— Nu, draga mea… dar cred că am venit degeaba, spuse ea încet.

— Oh, nu, vă rog, nu plecați! — zise Călina, punându-i o mână ușoară pe braț. — Orice femeie care intră aici merită să se simtă frumoasă. Spuneți-mi, cum vreți să fie rochia visurilor dumneavoastră?

Elisabeta zâmbi timid.
— N-am visat niciodată la rochii scumpe. Voiam doar una simplă, albă, care să-mi amintească de tinerețe.

Călina se lumină la față.
— Stați puțin aici, știu exact ce v-ar potrivi.

În timp ce Călina dispărea printre rândurile de rochii, Mihai pufni din nou din nas.
— De ce pierzi vremea cu ea? Nu o să cumpere nimic.

Dar Călina nu-l băgă în seamă. După câteva clipe, se întoarse cu o rochie elegantă, din dantelă fină, dar fără sclipici sau ornamente exagerate.
— E una dintre preferatele mele, spuse ea zâmbind. Nu e nouă-nouță, dar e superbă.

Elisabeta atinse materialul cu vârful degetelor, iar ochii i se umplură de lacrimi.
— E… perfectă, șopti ea.

— Haideți să o probați, zise Călina, deschizând cabina.

Câteva minute mai târziu, ușa se deschise încet, iar Elisabeta ieși îmbrăcată în rochie. Lumina cădea blând pe părul ei alb, iar pentru o clipă, toată lumea din magazin amuți.

Chiar și Mihai rămase fără cuvinte.
— Doamne… arătați ca o regină, spuse Călina, cu ochii strălucind.

Elisabeta zâmbi și-și atinse ușor inelul de pe deget.
— N-am crezut că voi mai trăi ziua asta, șopti ea.

Călina nu rezistă și o îmbrățișă.
— Toată lumea merită să fie iubită, indiferent de vârstă, spuse ea.

În clipa aceea, ușa magazinului se deschise și un bărbat în vârstă, cu o floare în mână, intră ezitant. Era Petre, logodnicul Elisabetei.
— Te-am pierdut printre rochii, iubito, zise el glumind. Dar acum că te văd… cred că am rămas fără aer.

Elisabeta râse ușor, iar Călina își șterse discret o lacrimă.
— E rochia perfectă, spuse Petre. Luați-o, vă rog, fără să vă uitați la preț.

Mihai clipi surprins.
— Domnule, costă 4.200 de lei, zise el neîncrezător.
— Am spus să o luați. E prea puțin pentru femeia vieții mele.

Atmosfera se schimbă brusc. Mihai, rușinat, își dădu seama ce greșeală făcuse.
— Doamnă… îmi cer scuze pentru cum m-am purtat, îngână el.

Elisabeta îl privi calm, dar cu o blândețe care l-a făcut să se rușineze și mai tare.
— Nu-i nimic, tinere. Poate data viitoare o să înveți că frumusețea nu se măsoară în haine sau bani.

Călina o ajută să împacheteze rochia, iar înainte să plece, Elisabeta se întoarse și spuse:
— Mulțumesc, draga mea. Ai un suflet frumos.

După ce ușa s-a închis, Mihai rămase tăcut.
Călina îl privi și zise liniștit:
— Uneori, clienții pe care îi judeci cel mai repede sunt cei care te învață cea mai mare lecție.

În acea zi, magazinul de rochii de mireasă a fost mai plin de lumină ca niciodată — nu de la vitraliile lucioase, ci de la bunătatea unei femei care a știut să rămână demnă, chiar și atunci când era privită de sus.