Draga mea, semnează contractul prenupția

Aerul dintre ei se înăspri brusc. Daria îl privea cu ochii mari, plini de furie și dezamăgire, iar Stas își frământa mâinile, evitând să o privească direct.

— E doar o formalitate, — încercă el să pară relaxat. — Mama spune că e mai bine așa, ca să fie toată lumea liniștită.

— O formalitate? — vocea Dariei tremura. — Tu îți dai seama ce spui? Înainte să ne jurăm iubire în fața lui Dumnezeu și a tuturor, tu vii la mine cu hârtii care spun cui îi rămâne apartamentul meu?

Stas întinse mâna spre ea, dar ea se trase înapoi.

— Ascultă, nu e împotriva ta. E doar… știi cum e mama. Îi place să fie sigură de toate.

— Nu e împotriva mea? — izbucni ea, ridicându-se de pe canapea. — E exact împotriva mea! Cum să începem o viață nouă când tu deja te gândești la divorț?

În acel moment, Daria simți un nod în gât. Îi trecură prin fața ochilor amintiri cu serile lungi când îl aștepta pe Stas de la muncă, cu mesele pregătite ca acasă, cu planurile lor simple și calde. Ea credea că își construiesc un viitor pe încredere, pe iubire adevărată.

Dar acum, în mâinile lui, hârtiile acelea reci spulberau tot.

Stas încercă să glumească, dar glasul îi trăda nesiguranța:

— Hai, nu mai dramatiza. Nu e nimic serios.

Daria se încruntă și, pentru prima dată, îl văzu altfel. Nu ca pe viitorul ei soț, ci ca pe un străin care o trăda chiar înainte să o ducă la altar.

Se apropie de fereastră, trăgând draperia la o parte. Afară, se lăsase seara, iar luminile blocurilor clipureau haotic. Undeva, un copil se juca și râdea, zgomotul pur și simplu o răscolea.

— Știi ce-mi spunea bunica mea? — rosti ea, fără să-l privească. — Că dacă intri într-o căsnicie cu frică și calcule, mai bine nici nu intri.

Stas suspină și se ridică, încercând să o îmbrățișeze.

— Daria, te rog, ești obosită, e tensiunea mare, mâine e ziua noastră.

Ea se întoarse spre el, cu ochii umezi.

— Nu, Stas. Ziua noastră trebuia să fie despre iubire, nu despre hârtii și moșteniri. Dacă mama ta vrea apartamentul meu, să și-l ia cu forța. Dar eu nu o să trăiesc cu gândul că soțul meu a început căsnicia punând semnătura mea mai jos decât încrederea noastră.

Tăcerea care se lăsă era apăsătoare. Stas își mușca buzele, incapabil să răspundă.

În mintea Dariei, decizia se contura cu o claritate dureroasă. O nuntă nu înseamnă doar rochii, muzică și flori. Înseamnă promisiunea că doi oameni merg înainte împreună, indiferent de greutăți. Și dacă el, chiar acum, alegea să pună dorința mamei lui înaintea lor, ce viitor mai putea exista?

A doua zi, dimineața, în loc să îmbrace rochia de mireasă, Daria își puse o bluză simplă și își luă bagajul mic pe care îl pregătise „pentru orice eventualitate”.

Se uită o clipă în oglindă. Chipul ei nu era al unei mirese triste, ci al unei femei care alesese demnitatea în locul compromisului.

Coborî scările și inspiră adânc aerul răcoros. În fața blocului, doi bătrâni stăteau pe o bancă și vorbeau liniștiți despre vreme. Daria își aminti brusc cum bunica ei și-a lăsat tot ce avea, fără niciun act, în grija bunicului, doar din iubire și credință. Trăiseră cincizeci de ani împreună, până la ultima suflare.

Un zâmbet amar îi încolți pe buze.

Nunta nu a mai avut loc. Oamenii au șușotit, rudele au fost dezamăgite, dar pentru Daria a fost cea mai grea și, totodată, cea mai eliberatoare decizie din viața ei.

Pentru că în acea zi ea nu a pierdut un soț. Și-a câștigat libertatea de a nu trăi niciodată cu jumătăți de măsură.

Și undeva, în adâncul sufletului, știa că adevărata iubire, atunci când va veni, nu-i va cere niciodată o semnătură pentru a-i aparține.