Soțul meu mergea în fiecare noapte în camera fiicei mele celei mari ca să doarmă

Inima îmi bătea atât de tare, încât credeam că o voi auzi în toată casa. Mâinile îmi tremurau în timp ce derulam înapoi clipul, neștiind dacă vreau cu adevărat să văd ce se întâmplase.

Pe ecran, imaginea era clară. Lumina slabă de la veioza din colț colora totul într-o nuanță portocalie. Alexandra s-a ridicat în pat, privind spre ușă, ca și cum ar fi auzit ceva. Apoi, ușa s-a deschis încet.

Radu a intrat, desculț, ținând în mână o pernă. S-a aplecat peste ea, i-a șoptit ceva, dar nu am putut distinge. Fetița s-a întins din nou, iar el s-a așezat lângă pat, sprijinindu-se de margine.

Am continuat să privesc. Minutele treceau, iar el doar o mângâia ușor pe spate, ca un părinte care vrea să liniștească un copil. Nimic suspect. M-am simțit rușinată că l-am bănuit.

Dar exact când am vrut să opresc filmarea, Alexandra s-a ridicat brusc și a început să plângă. Radu s-a apropiat din nou, a luat-o în brațe și a început să cânte ceva. Atunci, fetița s-a liniștit.

Am înțeles. Cântecul era același pe care îl fredona mama mea când eram mică. Un cântec de leagăn vechi, pe care nu-l mai auzisem de ani de zile.

Cum putea el să-l știe?

Am derulat înapoi și am ascultat din nou. Nu era doar un cântec. Era exact același vers, aceeași intonație. Am început să plâng.

A doua zi dimineață, l-am întrebat, cu voce tremurândă:
– Radu… de unde știi cântecul acela?

M-a privit uimit, apoi a zâmbit trist.
– Ți-am spus că mama mea a murit când eram mic. Vecina care m-a crescut era o femeie de la țară, pe nume Ana. Ea cânta mereu melodia asta.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Ana fusese vecina mea din copilărie, femeia care mă crescuse când mama era bolnavă. Era imposibil.

Am rămas tăcuți o vreme. În minte mi se derulau amintiri vechi, mirosul de mâncare de la ea din bucătărie, vocea blândă care mă alina când plângeam.

Atunci am înțeles. Poate nu totul era întâmplare. Poate că viața ne adusese unul către altul pentru un motiv mai adânc decât credeam.

În seara aceea, m-am uitat din nou la cameră. De data asta, fără teamă. Alexandra dormea liniștită, cu Radu lângă ea, ținând-o de mână. Nu mai era nicio umbră de îndoială.

A doua zi, am scos camera și am șters tot.

Am decis să mergem împreună la psiholog, pentru că, de fapt, adevărata problemă era trauma fiicei mele. Radu nu era monstrul din temerile mele. Era omul care o ajuta să-și vindece rănile, așa cum și el fusese vindecat cândva.

Timpul a trecut, iar Alexandra a început să doarmă toată noaptea. Nu mai plângea, nu mai țipa. Într-o seară, a venit la mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus:
– Mami, știi de ce dorm bine acum? Pentru că tati nu mă mai lasă singură.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji, dar de data asta erau lacrimi de ușurare.

Uneori, frica te orbește. Te face să vezi răul acolo unde nu e.

Am învățat atunci că nu e ușor să ai încredere, mai ales după ce viața te-a lovit de atâtea ori. Dar am învățat și că dragostea adevărată nu se teme de întuneric — îl luminează.

Și, în sfârșit, casa noastră a devenit ceea ce visam de atâta timp: un loc unde se doarme liniștit, se râde din inimă și se trăiește cu sufletul împăcat.