O tânără lipsită de avere s-a apropiat să aline un străin amețit

Ana a rămas câteva clipe privind masa goală, unde mai înainte fusese sprijinit bărbatul misterios. Cartea de vizită îi ardea în buzunar, dar gândul la chirie și la medicamentele mamei îi tăia orice curiozitate. Se grăbi să stingă lumina și să tragă zăvorul, convinsă că a fost doar un episod straniu într-o zi grea.

Dimineața următoare, în timp ce fierbea ceai pentru mama ei, privirea i-a căzut din nou pe bucata de carton. Numele tipărit cu litere aurii era „Mihai Ardeleanu”. Îi suna cunoscut, dar nu știa de unde. A încercat să alunge gândul și s-a îndreptat spre muncă.

Pe drum, trecând prin piață, a auzit doi bărbați discutând aprins. Vorbeau despre un milionar din oraș, lăsat de mireasă chiar la altar. Ana a simțit cum inima i se strânge. Coincidența era prea mare.

La bar, ziua a început la fel de greu ca oricare alta. Clienți grăbiți, comenzi amestecate, pahare sparte. Dar, spre seară, când oboseala devenise insuportabilă, ușa s-a deschis din nou. De data asta, Mihai a intrat hotărât, cu pasul ferm și costumul impecabil.

– Bună seara, Ana, i-a spus simplu, ca și cum o cunoștea de o viață.

Ea a rămas uimită. Cum îi știa numele? Apoi și-a amintit: pe ecusonul de la uniformă era scris cu litere mici „Ana”.

– Aseară… mi-ai făcut un bine fără să aștepți nimic în schimb. Vreau să-ți mulțumesc.

Ana a roșit și a încercat să se ascundă după tejghea. Dar bărbatul nu se grăbea. Comandă un ceai, apoi o întrebă despre viața ei. La început, fata a răspuns evaziv. Apoi, pe nesimțite, a început să-i povestească despre mama bolnavă, despre grija zilei de mâine și despre visul ei de a deschide cândva o mică patiserie.

Mihai asculta atent, fără a-și arăta gândurile. În ochii lui se vedea însă o căldură pe care nici banii, nici averile nu i-o dăduseră vreodată.

În săptămânile ce au urmat, a revenit aproape în fiecare seară. Nu ca un om bogat care își caută distracția, ci ca un prieten care își găsise alinarea. Îi aducea flori din piață, nu scumpe, ci simple, de câmp, care îi aminteau Anei de copilărie. Îi aducea colivă de la biserică după vreo pomenire, spunându-i cu un zâmbet că „așa se face la noi, să se dea din suflet”.

Cu timpul, oamenii din sat au început să bârfească. „Ce caută milionarul ăla la barul prăpădit?”, întrebau unii. „Nu se poate să se uite la o fată săracă”, râdeau alții. Dar Ana și Mihai nu lăsau vorbele să le tulbure serile.

Într-o duminică, Mihai a venit la casa modestă a Anei, ducând în brațe o plasă cu medicamente și alimente. Mama fetei, slăbită, l-a privit cu ochii umezi și i-a spus încet:
– Dumnezeu să-ți răsplătească, băiete… ai inimă bună.

În acel moment, Mihai a înțeles că găsise familia pe care o pierduse în goana după bani.

Timpul a trecut, iar într-o zi de primăvară, Mihai a luat-o pe Ana de mână și a dus-o în fața unei clădiri vechi, cu obloane scorojite.

– Aici a fost cândva o cofetărie renumită, i-a spus. Vreau să fie a ta.

Ana a rămas fără glas. Îi tremurau genunchii, dar ochii i se umpluseră de lacrimi. Nu era vorba doar de un gest de bogătaș, ci de împlinirea visului pentru care muncise ani întregi.

În curând, mirosul de cozonaci și plăcinte calde s-a răspândit pe străzile orașului. Localul „La Ana” devenise locul unde oamenii veneau nu doar pentru prăjituri, ci pentru o fărâmă de speranță.

Iar la fiecare masă din colț, acolo unde odinioară un bărbat rătăcit și o fată săracă își împărtășiseră durerile, stătea acum mereu un buchet de flori de câmp. Simbol al unui început neașteptat, născut din lacrimi și transformat în iubire adevărată.

Așa, dintr-o întâlnire întâmplătoare într-un bar uitat de lume, s-a scris o poveste românească despre puterea inimii, despre cum dragostea nu întreabă cât ai în portofel, ci câtă lumină porți în suflet.