Mamă, aici au venit niște unchi și mătușă cu mașina și aduc la noi bagajele și valizele lor

Alina a intrat în casă și a înghițit în sec. Mirosul de fum de țigară și cafea proaspătă plutea în aer. Părea că nimeni nu observase sosirea ei. În living, canapeaua fusese deja ocupată, iar lângă ea, unchiul adormise profund. Câinele mare, de rasă necunoscută, stătea cu urechile ciulite și privirea fixă asupra ei.

— Bună ziua… — a șoptit Alina, încercând să pară calmă. Nici nu știa dacă vorbește cu cineva treaz sau doar cu umbrele din cameră.

Mătușa era la telefon, vorbind tare cu cineva necunoscut, și nici măcar nu o băgase în seamă. Bagajele stăteau împrăștiate pe podea, ca niște insulte aduse ordinii și liniștii casei.

Petru și Polina ieșiră de la vecini imediat ce o văzură, ușor speriați, dar bucuroși că mama lor sosise.

— Mamă! — strigă Petru, alergând spre ea. — Sunt speriat! El sforăia atât de tare și câinele parcă m-ar fi mâncat!

— Hai să stăm liniștiți, dragii mei. Totul e sub control — îi liniști ea, deși inima îi bătea ca un ciocan.

Alina s-a apropiat de unchiul care dormea pe canapea și, cu un gest hotărât, l-a scuturat ușor:

— Hei, trezește-te! Ești la noi acasă, nu la petrecere!

Bărbatul s-a trezit brusc, cu privirea încețoșată și vocea răgușită:

— Ce… unde… cine sunteți? — întreba, confuz.

— Suntem noi, iar tu și mătușa ta ați intrat fără să întrebați. Acum trebuie să plecați! — tăia Alina, fermă.

Mătușa coborî și ea telefonul, în sfârșit observând prezența Alinei.

— Oh, scuze… nu știam că… — începu ea, dar Alina nu îi mai lăsă răgaz.

— Nu există scuze! Copiii sunt speriați și casa mea nu e hotelul vostru. Strângeți-vă bagajele și plecați acum!

Bărbatul oftă și se ridică greu, în timp ce mătușa încerca să negocieze, dar Alina nu ceda. Câinele, simțind tensiunea, se așeză jos, în cele din urmă calmându-se.

Petru și Polina se lipiră de mama lor, ușurați că totul revenise la normal. Alina, cu inima încă zbătându-i, privi spre poartă și apăsă pe telecomanda porții: ea se închise cu un clinchet solid.

— Ei, gata, nimeni nu mai intră fără să cerem noi, — spuse ea, mai mult pentru sine decât pentru cineva.

O dată ce casa rămase din nou în liniște, Alina trase un aer adânc și zâmbi copiilor:

— Știți ceva? Cred că ești doar o lecție pentru toți — să fim mereu atenți, chiar și când ne gândim că e vacanță și totul e relaxare.

Petru chicoti ușurat, Polina zâmbi timid, iar Alina simți cum tensiunea de ore întregi se dizolvă. Pentru prima dată în ziua aceea, casa lor redevenise cu adevărat „acasă” — sigură, caldă și numai a lor.

Și, în acea seară, în timp ce cei trei se așezau lângă canapea, Alina simți o mândrie liniștită. Reușise să protejeze ceea ce contează cu adevărat: liniștea și siguranța familiei. Și știa că, indiferent de surprizele neașteptate care ar mai apărea, împreună vor trece peste ele, cu curaj și înțelepciune.

Aerul din casă mirosea acum a liniște, a casă adevărată și a acasă. Copiii râdeau, iar Alina știa că orice vizită nepoftită nu va mai perturba niciodată această armonie.

Finalul fusese spectaculos în simplitatea lui: o mamă care și-a salvat familia de la haos și a reintrodus ordinea în propria lor lume.