COLEGA MEA DE CAMERĂ NU MI-A DAT NICIODATĂ BANII ÎNAPOI PENTRU CUMPĂRĂTURI

La început, a fost în regulă să locuiesc cu Emilia. Era prietenoasă, sociabilă și părea responsabilă. Dar, cu timpul, adevărata ei față a început să iasă la iveală. Avea un talent aparte de a-mi cere să-i cumpăr produse alimentare scumpe — brânzeturi fine, fructe exotice, ciocolată de import — promițând de fiecare dată că îmi va da banii înapoi. Evident, acei bani nu au mai apărut niciodată. De fiecare dată când o întrebam despre datorii, răspundea nepăsător: „Aoleu, am uitat complet! Îți dau data viitoare.”

„Data viitoare” nu a venit niciodată.

Picătura care a umplut paharul a fost când mi-a înmânat o listă lungă și extravagantă cu produse pentru o petrecere pe care urma să o găzduiască. Vinuri premium, caviar, pâine artizanală, tot tacâmul. Mi-a dat bani pentru „o parte” dintre ele, dar a spus clar că „îmi va rămâne datoare pentru restul”. Cunoscând deja tiparul, am decis că este ocazia perfectă să-i dau o lecție de neuitat.

Am mers la cumpărături, dar în loc să iau produsele luxoase cerute de Emilia, am cumpărat alternative ieftine care arătau foarte asemănător. Pentru vinurile premium, am ales sticle ieftine cu etichete sofisticate. În loc de brânzeturi fine, am luat felii de cașcaval pentru sandvișuri și le-am învelit atent în hârtie de ceară. „Fructele exotice” au fost înlocuite cu fructe lovite, la reducere, iar caviarul a fost, de fapt, un borcănel cu icre de pește ieftine.

Am petrecut ore întregi reambalând totul astfel încât să arate cât mai rafinat. Vinurile au fost turnate în carafe de sticlă, brânzeturile au fost aranjate artistic pe un platou, iar fructele au fost lustruite ca să pară proaspete și strălucitoare. Totul arăta impecabil.

În seara petrecerii Emiliei, am aranjat mâncarea exact cum mi-a cerut, iar ea nu mai contenea cu laudele. „Doamne, arată incredibil!” a exclamat. Oaspeții au început să sosească, impresionați de „festin”, iar Emilia se bucura de complimente, lăudându-se cu gusturile ei rafinate.

Dar, pe măsură ce seara înainta, adevărul a început să iasă la iveală. Un invitat a gustat din vin și a strâmbat din nas. „Are un gust… ciudat,” a murmurat. Altul a comentat că brânza era suspect de cerată, iar cineva a găsit sâmburi în „fructele exotice.” Lovitura finală a venit când un invitat a gustat entuziasmat din „caviar” și a spus cu voce tare: „Ăsta nu e caviar. Sunt icre ieftine!”

Fața Emiliei s-a făcut roșie când și-a dat seama că întregul ei platou „luxos” era, de fapt, o farsă. M-a tras deoparte și mi-a șoptit printre dinți, furioasă: „Ce naiba, Alex? Ce ai cumpărat?”

Am zâmbit dulce. „Exact ce mi-ai cerut — sau pe aproape. N-am crezut că vei observa, având în vedere că niciodată nu te deranjezi să-mi dai banii înapoi.”

I-a căzut fața, dar nu a avut cu ce să riposteze. Fusese prinsă.

După petrecere, Emilia mi-a înmânat rușinată toată suma pe care mi-o datora pentru cumpărăturile din trecut. „Cred că am meritat asta,” a recunoscut, vizibil jenată. De atunci, a început să-și facă singură cumpărăturile și nu mi-a mai cerut niciodată vreo favoare.

Lecția? Dacă nu-ți permiți viața de lux, nu te aștepta ca altcineva să ți-o plătească. Iar eu am învățat că uneori, să-ți susții drepturile poate fi la fel de satisfăcător ca cea mai fină brânză cu trufe.