„RIDICĂ AIA DE PE JOS — ACUM!”

Mia își sprijini palmele pe podeaua rece, dar nu ca să strângă mâncarea. Se oprește o secundă. Inspiră adânc.

Apoi, foarte calm, se ridică.

Își desprinde șorțul alb, pătat de vin, îl împăturește atent și îl pune pe masă, lângă paharul unui domn cu costum scump.

Sala murmură.

Domnul Gozon rămâne cu gura întredeschisă.

„Ce faci tu acolo?” mormăie el.

Mia îl privește pentru prima dată direct în ochi. Nu cu frică. Nu cu lacrimi. Ci cu o liniște care taie aerul.

„Nu eu sunt concediată,” spune ea clar. „Dumneavoastră sunteți.”

Un râs nervos se aude dintr-un colț. Cineva scapă o furculiță. Nimeni nu mai mănâncă.

„Ești nebună?” urlă Gozon. „Eu te-am angajat!”

„Nu,” răspunde Mia. „Dumneavoastră doar ați semnat o hârtie. Dar știți cine sunt eu?”

Tăcere.

„Sunt fiica lui Ion Radu.”

Un val de șoapte trece prin sală.

Un bărbat mai în vârstă, cu părul alb și ceas scump, se ridică încet de la masă.

„Ion Radu…?” spune el. „Cel care a cumpărat jumătate din clădirile din centru?”

Mia încuviințează ușor.

„Tatăl meu a murit acum doi ani,” continuă ea. „Și înainte să moară, mi-a cerut un singur lucru. Să învăț cum sunt tratați oamenii care muncesc cinstit.”

Domnul Gozon începe să transpire.

„Așa că am venit aici,” spune Mia. „Ca ospătăriță. Fără nume, fără protecție. Doar să văd.”

Un alt client se ridică.

„Domnișoară… eu sunt partener într-un fond de investiții,” spune el. „Și recunosc că am mai auzit plângeri despre acest manager.”

Mia scoate din buzunar telefonul.

„Am totul aici,” spune ea. „Înregistrări. Insulte. Amenințări. Umilințe. Inclusiv de azi.”

Apasă play.

Vocea lui Gozon umple sala, urâtă, tăioasă.

„Ridic-o și mănânc-o!”

Un oftat colectiv. O doamnă își pune mâna la gură.

„Ajunge,” spune cineva.

„Ajunge,” repetă altcineva.

Proprietarul restaurantului, un francez scund cu mustață, iese în grabă din birou.

„Ce se întâmplă aici?”

Un client îi explică scurt.

Fața omului se schimbă la culoare.

„Domnule Gozon,” spune rece. „Predați ecusonul. Azi.”

Gozon bâlbâie ceva, dar nimeni nu-l mai ascultă.

Mia se apleacă, ia o cârpă și șterge liniștită podeaua. Nu pentru el. Pentru ea.

Apoi se întoarce spre celelalte ospătărițe.

„Nu mai trebuie să suportați așa ceva,” le spune. „Nici aici, nici nicăieri.”

Unele plâng. Altele zâmbesc pentru prima dată.

În seara aceea, restaurantul nu mai era despre friptură scumpă sau vin rar. Era despre demnitate.

Iar Mia a plecat pe ușă cu spatele drept, știind un lucru simplu, dar puternic:

Oricât de mic ai fi, nimeni nu are dreptul să te calce în picioare.